Gheronda, cum poate cineva să păstreze înlăuntrul său bucuria?
Dacă înfruntă totul duhovniceşte. Atunci bucuria nu i-o pot lua nici bolile şi nici încercările.
Pentru a înfrunta duhovniceşte încercările, oare nu trebuie ca omul să se fi izbit de propriile patimi?
– Gheronda, în ultima vreme am probleme cu inima, și mă tem să nu pățesc ceva.
Dumnezeu îngăduie să se facă acum o zguduitură puternică. Vin ani grei. Vom avea încercări mari… S-o luăm în serios, să trăim duhovniceşte. Împrejurările ne silesc şi ne vor sili să lucrăm duhovniceşte. Şi este bine să facem aceasta cu bucurie şi de bunăvoie, iar nu cu mâhnire, de nevoie. Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră ca să se nevoiască.
Cineva făcuse o crescătorie de peşte şi toată ziua spunea slavă Ţie, Dumnezeule!, pentru că vedea mereu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Îmi spunea că peştişorul, din clipa când apare şi este mic ca gămălia acului, are şi un săculeţ de lichid, ca să se hrănească până ce se va mări şi va putea prinde organisme mici din apă. Adică Dumnezeu i-a dat şi „merinde”. Şi dacă Dumnezeu poartă de grijă de aceştia, cu atât mai mult de om.
M-a întrebat cineva: ,,Ceea ce cântăm în Postul Mare, adică: ,,Adaugă lor rele, Doamne, celor măriți ai pământului” (Is.26, 15), de ce o spune, căci este blestem?” ,,Când năvălesc barbarii – i-am spus – și merg și distrug un popor fără vreo pricină, iar poporul se roagă ca să-i ajungă cele rele, adică să li se strice căruțele, iar caii lor să pățească ceva, ca să fie împiedicați, e bine sau rău asta? Aceasta se înțelege: să le vină piedici. Nu înseamnă că sunt blestemați”.
–Părinte, când prinde blestemul?
Omul cel mai mândru nu este cel ce se laudă cu mândrie, ci cel ce se laudă că este foarte smerit.
Într-o zi, un om deznădăjduit care rătăcea pe dealurile ce împrejmuiesc oraşul lui natal a întâlnit un cioban care păştea oile. Ciobanul l-a văzut tulburat lăuntric, aşa că l-a întrebat:
Astăzi cei mai mulţi vor ca alţii să scoată şarpele din gaură. În regulă, nu-l scot ei, dar cel puţin să spună; „Luaţi aminte! S-ar putea să fie vreun şarpe acolo”, încât celălalt să-şi facă probleme. Dar nici aceasta nu fac. Dacă am fi fost noi în vremea Mucenicilor, cu raţionalismul pe care îl avem, am fi spus: „De Dumnezeu mă lepăd numai la exterior, nu-L lepăd din lăuntrul meu, pentru că în felul acesta îmi vor da cutare funcţie şi voi ajuta şi vreun sărac”.
Gheronda, mi-ați spus că trebuie să-mi încarc bateria cu cele duhovnicești. Cum se face aceasta?
Să cultivi noblețea duhovnicească, mărinimia, ca să fugă cât colo interesul personal. Interesul personal împiedică rugăciunea, pentru că-l desparte pe om de Dumnezeu; creează o izolare. Știi ce înseamnă izolare? Este ca și cum ți-ar spune Dumnezeu: „Nu te înțeleg, copilașul meu!”.
– Părinte, omul acesta are tensiune. Nu ştiţi cumva vreun medicament?
-Tensiune? Ia vino aici să ţi-o cobor! (Şi zâmbind, îi prinde capul între mâini şi îl apasă, în timp ce acela stătea bucuros şi cu evlavie, primind tratamentul Stareţului asupra capului său).
Încrederea în Dumnezeu atrage ajutorul Lui. Creștinul crede și se încredințează pe sine lui Dumnezeu până la moarte, iar atunci vede limpede cum mâna lui Dumnezeu îl mântuiește.
Părinte, cum se face că doi oameni văd în mod diferit acelaşi lucru?
Toți ochii văd la fel de curat? Pentru ca cineva să vadă curat trebuie să aibă ochii sufletului său foarte sănătoşi, căci numai atunci are curăţia lăuntrică.
Părinte, de ce uneori aceeaşi împrejurare unul o consideră binecuvântare, iar altul nenorocire?
– Gheronda, Sfântul Isaac Sirul scrie: „Cum ceri să-L iubeşti pe Dumnezeu, de vreme ce nu te-ai curăţat de patimi?”. Este cumva obrăznicie ca cineva să nu se fi curăţat de patimi şi să dorească să-L iubească pe Dumnezeu?
– Nu. De ce să fie obrăznicie? Se nevoieşte cineva să se cureţe de patimi şi în acelaşi timp vrea şi să-L iubească pe Dumnezeu.
Deşi Cuviosul ardea de dorinţa de a pleca departe, într-un loc necunoscut, şi să trăiască iarăşi „fie şi numai o zi sinaitică”, pe măsură ce trecea timpul, înţelegea că acest lucru era deja cu neputinţă de împlinit. In 1988, a spus: „Acum, când programul mi-l face lumea, este greu să mă ascund şi mă simt cu mâinile legate. Trebuia să mă fi ocupat de această problemă mai devreme. Să fi mers la Sfintele Locuri fără rasă, doar cu un sac în loc de dulamă şi cu un fes.
Bine este nouă că îngăduie Dumnezeu să fim încercaţi, pentru că altfel am fi avut patimi ascunse şi pretenţii nesăbuite în Ziua Judecăţii. Căci dacă le-ar trece cu vederea pe acestea şi ne-ar lua în Rai aşa cum suntem, am crea şi acolo probleme. De aceea îngăduie aici ispitele, ca să ne cureţe de praf, să se purifice sufletul nostru cu întristările şi plânsetele şi astfel să fim nevoiţi să scăpăm la Dumnezeu şi să ne aflăm mântuirea.
Unii au multă mândrie, mult egoism, şi de aceea nu-i ajută Dumnezeu. Ani de-a rândul vin câţiva la Colibă şi mă întreabă: „Ce vrea Dumnezeu de la mine, Părinte?”. Întreabă de parcă Dumnezeu ar avea nevoie de ei, nu ei de Dumnezeu.
“- Părinte, de ce diavolului i se spune “stăpânitorul lumii ?” Chiar şi este într-adevăr?
Asta mai lipsea, să stăpânească diavolul lumea. Când Hristos a spus despre diavol “stăpânitorul acestei lumi” (In. 16, 11), n-a înţeles că este stăpân pe lume, ci că stăpâneşte deşertăciunea, minciuna. Vai nouă, să lase Dumnezeu pe diavol să stăpânească lumea! Însă cei ce îşi au inima lor dăruită celor deşarte, lumeşti, unii ca aceştia trăiesc sub stăpânirea “stăpânitorului acestui veac“ (Efes. 6,12).