– Gheronda, Sfântul Isaac Sirul scrie: „Cum ceri să-L iubeşti pe Dumnezeu, de vreme ce nu te-ai curăţat de patimi?”. Este cumva obrăznicie ca cineva să nu se fi curăţat de patimi şi să dorească să-L iubească pe Dumnezeu?
– Nu. De ce să fie obrăznicie? Se nevoieşte cineva să se cureţe de patimi şi în acelaşi timp vrea şi să-L iubească pe Dumnezeu.
Deşi Cuviosul ardea de dorinţa de a pleca departe, într-un loc necunoscut, şi să trăiască iarăşi „fie şi numai o zi sinaitică”, pe măsură ce trecea timpul, înţelegea că acest lucru era deja cu neputinţă de împlinit. In 1988, a spus: „Acum, când programul mi-l face lumea, este greu să mă ascund şi mă simt cu mâinile legate. Trebuia să mă fi ocupat de această problemă mai devreme. Să fi mers la Sfintele Locuri fără rasă, doar cu un sac în loc de dulamă şi cu un fes.
Bine este nouă că îngăduie Dumnezeu să fim încercaţi, pentru că altfel am fi avut patimi ascunse şi pretenţii nesăbuite în Ziua Judecăţii. Căci dacă le-ar trece cu vederea pe acestea şi ne-ar lua în Rai aşa cum suntem, am crea şi acolo probleme. De aceea îngăduie aici ispitele, ca să ne cureţe de praf, să se purifice sufletul nostru cu întristările şi plânsetele şi astfel să fim nevoiţi să scăpăm la Dumnezeu şi să ne aflăm mântuirea.
Unii au multă mândrie, mult egoism, şi de aceea nu-i ajută Dumnezeu. Ani de-a rândul vin câţiva la Colibă şi mă întreabă: „Ce vrea Dumnezeu de la mine, Părinte?”. Întreabă de parcă Dumnezeu ar avea nevoie de ei, nu ei de Dumnezeu.
“- Părinte, de ce diavolului i se spune “stăpânitorul lumii ?” Chiar şi este într-adevăr?
Asta mai lipsea, să stăpânească diavolul lumea. Când Hristos a spus despre diavol “stăpânitorul acestei lumi” (In. 16, 11), n-a înţeles că este stăpân pe lume, ci că stăpâneşte deşertăciunea, minciuna. Vai nouă, să lase Dumnezeu pe diavol să stăpânească lumea! Însă cei ce îşi au inima lor dăruită celor deşarte, lumeşti, unii ca aceştia trăiesc sub stăpânirea “stăpânitorului acestui veac“ (Efes. 6,12).
Civilizaţia este bună, dar ca să ajute trebuie să se „civilizeze” şi sufletul. Altfel, ea devine o catastrofă. Sfântul Cosma a spus: „De la cărturari va veni răul”. Cu toate că ştiinţa a înaintat atât de mult şi a făcut un progres atât de mare, chipurile ca să ajute lumea, fără să-şi dea seama ea distruge lumea. Dumnezeu a lăsat pe om să-şi facă de cap, pentru că nu îl ascultă şi astfel el se loveşte singur în cap. Omul se distruge singur prin cele ce face.
Cuviosul Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiți părinți care au viețuit la Sfântul Munte Athos. A adormit întru Domnul la 12 iulie 1994, fiind îngropat în incinta Mănăstirii „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Suroti, lângă Tesalonic.
Părinte, când cineva are o evlavie deosebită față de un sfânt, ce se întâmplă?
Pentru ca cineva să aibă o evlavie specială față de un sfânt, sfântul trebuie să comunice cu acea persoană într-un fel sau altul. Când o anumită persoană primește ajutor de la un sfânt într-un anumit eveniment din viața sa, ajunge să aibă o dragoste deosebită pentru acesta. Acest eveniment poate fi unul foarte serios sau foarte banal.
– Părinte, spuneţi-ne ceva despre nepăsarea cea bună!
– Nepăsarea cea bună este de trebuinţă unuia foarte sensibil, pe care îl chinuie aghiuţă cu diferite gânduri. În cazul acesta este bine să devină puţin nepăsător, în sensul cel bun, şi să nu cerceteze prea minuţios unele lucruri.
– Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi ?
– Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine.
Părinte, aţi spus că pe cât te depărtezi de mângâierea omenească, pe atât o primeşti pe cea dumnezeiască. De aceea înţelegi mai bine rugăciunea atunci când eşti flămând?
Da, pentru că un flămând înţelege pe cel flămând. Unul sătul nu-l înţelege. Am auzit că undeva se aruncă mâncarea, iar puţin mai departe nişte refugiaţi ruşi nu au ce mânca.
Astăzi cei mai mulţi vor ca alţii să scoată şarpele din gaură. În regulă, nu-l scot ei, dar cel puţin să spună; „Luaţi aminte! S-ar putea să fie vreun şarpe acolo”, încât celălalt să-şi facă probleme. Dar nici aceasta nu fac. Dacă am fi fost noi în vremea Mucenicilor, cu raţionalismul pe care îl avem, am fi spus: „De Dumnezeu mă lepăd numai la exterior, nu-L lepăd din lăuntrul meu, pentru că în felul acesta îmi vor da cutare funcţie şi voi ajuta şi vreun sărac”.
Voi face rugăciune ca voi, cele trei surori, să nu mai creşteţi, ci să rămâneţi aşa, cu aceste broboade albastre, la aceeaşi înălţime şi la aceeaşi vârstă. Ştiţi cum sunt ajutaţi oamenii fără zgomot atunci când vă văd? Pentru că astăzi în lume nu găsesc uşor o copilă serioasă. Cele mai multe sunt sălbăticite, cu ţigara în mână şi fac nişte grimase…
– Părinte, în Vechiul Testament, în Cartea a IV-a a Macabeilor se spune: Gândul evlavios nu este distrugător al patimilor; ci potrivnic. Ce înseamnă aceasta?
– Ia ascultă! Patimile sunt înrădăcinate adânc înlăuntrul nostru, dar gândul evlavios, gândul bun, ne ajută să nu fim robiţi de ele.
Bărbatul trebuie să se mulţumească cu puţin, cu cele de care este neapărată nevoie, şi să nu se arunce la mult, fiindcă atunci va avea mai multă vreme ca să stea acasă cu nevasta şi copilaşii, să se îndeletnicească cu faptele bune, să se roage şi, îndeobşte, să petreacă în căldura şi confortul familiei, nu să fie tot timpul încordat, încercând să câştige tot mai mult.
Cele mai multe și cele mai mari minuni ale Starețului Paisie Aghioritul au fost învierile duhovnicești. Foarte mulți oameni nepăsători în ce privește viața duhovnicească, atei convinși, oameni fără nici o îngrădire morală, au înviat duhovnicește, au început cu multă râvnă o viață după Dumnezeu, fie în urma unei apariții a Starețului de după moartea acestuia, în somn sau aievea, fie, cel mai adesea, în urma citirii unei cărți de-a Starețului. Unii dintre aceștia au intrat chiar în viața monahală.
Am întâlnit pe cineva care scuipa mereu. „Are diavol”, spuneau oamenii. Iar acela le spunea: „Cei ce au diavol nu fac aşa”. Aşa cum am aflat după aceea, sărmanul acesta nu era vinovat în nimic, ca să se îndrăcească. Crescuse orfan şi de aceea avea o sensibilitate; avea şi gând de-a stânga şi puţină fantezie, lucruri pe care i le cultiva diavolul şi astfel îi aducea gânduri de hulă. Iar când diavolul îi aducea astfel de gânduri, acesta i se împotrivea, se scutura şi scuipa gândurile de hulă.