Mare lucru este să se lase cineva în Mâinile lui Dumnezeu! Oamenii își fac planuri și încearcă să le realizeze, dar fără să ciulească urechile, fără să asculte care este voia lui Dumnezeu și fără să se conformeze ei. Trebuie să ne lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu, ca El să ocârmuiască lucrurile, iar noi să ne facem datoria noastră cu mărime de suflet. Dacă unul nu se încrede în Dumnezeu, așa încât să se lase pe sine cu desăvârșire în Mâinile Sale, se va chinui.
Dacă celălalt este într-o stare sufletească rea, iar eu mă aflu într-una bună, îl pot influența?
Dar dacă vrăjmașul prezintă lucrurile astfel? De unde știi tu că te afli într-o stare mai bună? Atunci când cred că sunt mai bun decât celălalt și mă doare și mă întristez pentru el, trebuie mai degrabă să mă întristez pentru mine și nu pentru acela.
– Părinte, mereu sunt înştiinţată de suferinţa celor din familia mea. Se vor termina vreodată necazurile lor?
– Fă răbdare, sora mea, şi nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu. Din toate încercările prin care am auzit că trece familia voastră, am înţeles că Dumnezeu vă iubeşte şi îngăduie toate necazurile acestea pentru o deplină curăţire duhovnicească a familiei.
Oamenii îndepărtaţi de Dumnezeu sunt mereu nemângâiaţi şi de două ori chinuiţi. Cel ce nu crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, pe lângă faptul că rămâne nemângâiat, îşi osândeşte şi sufletul său veşnic.
Oamenii curajoşi nu se tem niciodată de moarte, de aceea se şi nevoiesc cu mărime de suflet şi lepădare de sine. Şi deoarece îşi pun înaintea lor moartea şi se gândesc la ea zilnic, se pregătesc mai bine duhovniceşte şi se nevoiesc cu mai mult curaj. Astfel biruiesc deşertăciunea şi trăiesc încă de aici în veşnicie cu bucurie paradisiacă.
Eu, atunci când Îl rog pe Dumnezeu pentru diferite cazuri, spun: „Dumnezeul meu, ajutorul Tău să fie simţit, astfel ca oamenii să se folosească şi duhovniceşte. Dacă nu va fi simţit, să nu ne ajuţi”. Mulţi nici nu înţeleg de ce furtuni ne scapă Dumnezeu şi nici nu se gândesc la aceasta ca să-L slăvească pe Dumnezeu.
Mult mă rănesc când văd monahi care actionează omeneşte, iar nu cu rugăciunea, spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea. Nu este trebuinţă nici măcar să lucreze, ci ajunge numai să se roage.
Suferințele lumii sunt fără de sfârșit. O descompunere generală, pe familii, și mici și mari. În fiecare zi inima mi se toacă. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de neliniște, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, divorțuri, unii falimentari, alții bolnavi, unii accidentați, alții drogați!
Mare lucru este să se lase cineva în Mâinile lui Dumnezeu! Oamenii își fac planuri și încearcă să le realizeze, dar fără să ciulească urechile, fără să asculte care este voia lui Dumnezeu și fără să se conformeze ei. Trebuie să ne lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu, ca El să ocârmuiască lucrurile, iar noi să ne facem datoria noastră cu mărime de suflet.
Așa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi aducându-le sucuri răcoritoare etc., atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciunile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic.
Odată, l-a întrebat cineva (pe părintele Paisie Aghioritul):
‒ Cum este cu putinţă, Gheronda, să nu mă mândresc când văd că îmi vin gânduri înţelepte şi mă admiră colegii mei?
‒ Cele care ne vin în creier de sus, frate, sunt de la Dumnezeu. Ale noastre sunt cele pe care le scoate creierul nostru pe nas.
A fost întrebat de un altul:
Părinte, în Vechiul Testament, în Cartea a IV-a a Macabeilor se spune: „Gândul evlavios nu este distrugător al patimilor; ci potrivnic”. Ce înseamnă aceasta?
Ia ascultă! Patimile sunt înrădăcinate adânc înlăuntrul nostru, dar gândul evlavios, gândul bun, ne ajută să nu fim robiți de ele. Atunci când omul cultivă numai gânduri bune și își întărește o stare bună, patimile încetează să mai lucreze, de parcă nu ar mai exista. Adică gândul evlavios nu dezrădăcinează patimile, ci le războiește, putând chiar să le răpună.
Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. Bărbatului i-a dat bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.
Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei?PărintelePaisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi mai noi.
Odată, a venit la Colibă cineva care mi-a spus că are probleme cu femeia lui. Ajunseseră la divorţ, nu voiau să se vadă unul cu altul. Amândoi erau învăţători şi aveau doi copii. Nu mâncau niciodată acasă. După ce terminau serviciul, unul mânca la un restaurant, celălalt la altul, apoi luau câteva sandvișuri pentru copii, iar sărmanii copii, atunci când se întorceau părinţii lor acasă, se duceau şi căutau prin buzunare şi prin genţi să vadă ce le-au adus să mănânce. Sufereau o mare dramă. Bărbatul ei era şi cântăreţ la o biserică. La o biserică mergea femeia lui, la alta cânta el. Până acolo ajunseseră.
“Atunci când cerem pocăinţă de la Dumnezeu pentru lume, să ne punem şi pe noi înşine printre aceia care au greşit şi să nu spunem: “Ajută lumea care este păcătoasă“. Cei trei tineri s-au născut în robie şi cu toate acestea n-au spus: “Cu ce suntem noi vinovaţi?”, ci au spus: “Pe dreptate suferim, trebuia şi mai multe să suferim“. Vorbeau ca şi cum ar fi fost şi ei printre cei ce au călcat poruncile lui Dumnezeu mai înainte de robia babilonică, ca şi cum ar fi fost şi ei părtaşi la păcat, în timp ce erau nevinovaţi, căci încă nu se născuseră.
Părinte, odată ne-aţi vorbit despre bunica Sfinţiei Voastre…
Bunica mea era foarte vitează. Avea întotdeauna cu ea, pentru siguranţă, un iatagan. Vezi, femeie văduvă cu doi copii, cum s-o scoată la capăt cu turcii? Ani grei!… Toţi se temeau de ea. Era ca un voinic. Odată, un hoţ s-a dus să fure noaptea dintr-o vie ce era aproape de cimitir.