Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post?
Nici nu mai încape discuţie. Acesta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut necesare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi.
Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea binecuvântare de a deveni împreună-creatori cu El. În continuare părinţii, bunicii, etc. sunt şi ei împreună-creatori cu Dumnezeu, pentru că dăruiesc trupul.
Dumnezeu, într-un anumit fel, este obligat să se intereseze de copii. Atunci când copilul se botează, Dumnezeu îi pune la dispoziţie un înger pentru a-l apăra.
– Gheronda, Sfântul Isaac Sirul spune: „Inima milostivă este o inimă care arde pentru întreaga zidire…”.
– Da, aşa este: „o inimă care arde” şi pentru animale, chiar şi pentru demoni. Omul duhovnicesc îşi dăruieşte dragostea mai întâi lui Dumnezeu, apoi oamenilor, iar preaplinul dragostei lui îl dăruieşte animalelor şi întregii zidiri. Această dragoste dumnezeiască le înştiinţează şi pe animale, care îl simt pe omul care le iubeşte şi suferă pentru ele.
Să comparăm încercarea noastră cu una mai mare a altuia
Medicamentul cel mai bun pentru fiecare încercare a noastră este încercarea mai mare a semenilor noştri, pe care este de ajuns să o comparăm cu a noastră pentru a ne putea da seama de marea diferenţă dintre ele şi de marea dragoste pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, Care ne-a îngăduit o încercare mai mică. Atunci îi vom mulţumi, ne va durea pentru cel ce suferă mai mult şi ne vom ruga din toată inima ca să-l ajute Dumnezeu. Mi-au tăiat, de pildă, un picior? să spun “Slavă Ţie, Dumnezeule, că am cel puţin un picior.
– Părinte, este corect să spună cineva despre cel ce l-a nedreptăţit: „Dumnezeu să-i răsplătească”?
– Cel ce spune aşa este batjocorit de cel viclean şi nu înţelege că în felul acesta se blesteamă într-un mod politicos. Sunt unii care spun că simt sensibili şi au dragoste şi fineţe duhovnicească şi pot suporta nedreptăţile ce li se fac de către oameni, dar spun: „Dumnezeu să le răsplătească!”. În viaţa aceasta toţi oamenii dăm examene pentru ca în cealaltă viaţă, cea veşnică, să ne învrednicim de Rai.
Cel care are multă credinţă şi evlavie adevărată se hrăneşte din ceva înalt, duhovnicesc, care nu se poate descrie. Există însă unii care au o evlavie seacă, exterioară. Unii ca aceştia spun sec: „Acum, deoarece am intrat în biserică, trebuie să stau cu atenţie, nu trebuie să mă mişc, trebuie să-mi plec capul, astfel trebuie să-mi fac cruce!” Unii se poate să se clatine în privinţa credinţei şi totuşi stau în picioare pe toată durata privegherii.
Dumnezeul meu, să nu-i părăsești pe robii tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toți lângă Tine. Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer. Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli ușoare sau grave. Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmități trupești. Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmități sufletești. Pomenește, Doamne, pe conducătorii țărilor și ajută-i să conducă creștinește. Pomenește, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme. Pomenește, Doamne, pe familiile care au probleme și pe cei divorțați. Pomenește, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toți cei îndurerați și nedreptățiți în această viață, pe văduvi și pe văduve. Pomenește, Doamne, pe toți cei întemnițați, pe anarhiști, pe narcomani, pe ucigași, pe făcătorii de rele, pe hoți, luminează-i și ajută-i să se îndrepteze. Pomenește, Doamne, pe toți cei înstrăinați.
– Depinde de locul în care trăieşte. Pentru ca omul să se poarte cu simplitate, trebuie să găsească un mediu potrivit. În lume, mai ales în cea de astăzi, trebuie să fii atent cum te porţi. Însă într-o mănăstire sau într-o familie nu ai justificare să nu te porţi cu simplitate. Este foarte obositor atunci când nu există simplitate şi încredere! În acest caz, ca să-i spui o vorbă celuilalt, ai nevoie de prolog, de epilog, de explicaţii… În felul acesta viaţa devine o corvoadă, o adevărată mucenicie.
Fiecare trebuie să-şi sfinţească prin rugăciune şi trăirea sa atât munca pe care o face, cât şi pe el însuşi. Iar de este patron şi are răspundere, să-i ajute duhovniceşte şi pe muncitorii lui. Şi dacă mai are şi o stare lăuntrică bună, îşi sfinţeşte şi munca sa. De pildă, atunci când nişte tineri merg la un meşter ca să înveţe meşteşugul aceluia, în paralel cu cele pe care îi învaţă trebuie ajutaţi să trăiască şi duhovniceşte. Iar aceasta îl va folosi atât pe el însuşi, cât şi pe cei ce lucrează la el şi chiar pe clienţii lui, pentru că Dumnezeu îi va binecuvânta munca sa.
Împlinind dorinţele lumeşti ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul. Bucuria lumească aduce stresul şi la oamenii duhovniceşti. Bucuria lumească nu este permanentă, nu este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară, a acelei clipe. Iar aceasta este o bucurie materială, nu este duhovnicească.
Părintele Paisie a trăit sfânta isihie în toată adâncimea sa. Oriunde a vieţuit, în chinovie sau în idioritmie, la Mănăstirea Stomiou din Konitsa, în Muntele Sinai sau în alte părţi din pustia Sfântului Munte, a iubit atmosfera de sfântă isihie, a trăit şi s-a adăpat din duhul ei aducător de mult rod, ce se revarsă în toată viaţa sa, privită în lumina diferitelor ei feţe. Când vorbea şi învăţa, dar şi prin simpla sa prezenţă, transmitea atmosfera pustiei isihaste.
Oare Dumnezeul nostru este Baal? Dumnezeu aude și ajută. Se poate să nu-I simți ajutorul. Dar cauza nu este Dumnezeu, ci tu însuți, ca una care alungi ajutorul Lui cu mândria. Dacă nu ar exista pericolul de a ne-o lua în cap și a ne mândri, e cu neputință ca Dumnezeu să nu ajute. Bunul Dumnezeu vrea să ne izbăvim de patimile noastre, însă nu ne ajută să ne izbăvim dacă avem mândrie sau predispoziție spre mândrie, căci astfel am crede că am reușit fără ajutorul Lui.
În clipele critice este nevoie întotdeauna de prezenţă de spirit şi de vitejie. În timpul ocupaţiei germane (în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, italienii au fost aliaţi cu germanii. În Grecia, ocupaţia germană s-a manifestat mult şi prin prezenţa italienilor), italienii luau 5-6 animale, veneau pe ogorul nostru şi le încărcau cu pepeni. Odată le-am spus: „Pepenii aceştia i-am lăsat pentru sămânţă. Pe ceilalţi luaţi-i!”. Italianul ridică biciul şi-mi spune: „Îl vezi?”
Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. Bărbatului i-a dat bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru că femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.
Când eram în Epir, se vorbea despre o femeie cum că era înfricoşătoare. Purta o cămaşă albă până jos şi avea întotdeauna un iatagan cu ea. Tâlharii o luau în tovărăşia lor.
Toţi avem patimi moştenite, dar acestea nu ne vatămă. Este ca şi cum omul se naşte, de pildă, cu o aluniţă pe faţă. Aceasta îi pricinuieşte şi frumuseţe; dar dacă cineva o zădărăşte, îi poate pricinui şi cancer. De aceea să nu-l lăsăm pe diavolul să ne zgândărească patimile. Dacă îl vom lăsa să ne scormonească slăbiciunea, ne va pricinui „cancer”.
– Au puţine circumstanţe atenuante. Părinţii care n-au înţeles rostul disciplinei îşi lasă acum copiii lor liberi şi-i fac cu desăvârşire haimanale. Le spui un cuvânt, îţi spun cinci, şi încă cu obrăznicie! Unii ca aceştia pot deveni şi criminali. Astăzi li se dă frâu liber copiilor în toate. Libertate! „Nu vă atingeţi de copii!”. Iar copiii spun: „Unde în altă parte vom găsi un astfel de statut?”. Urmăresc să-i facă anarhişti, să nu-i vrea pe părinţi, să nu vrea dascăli, să nu vrea nimic, să nu asculte de nimeni. Iar aceasta îi ajută în scopul lor. Dacă nu-i vor face anarhişti, cum vor putea copiii să le facă pe toate bucăţi? Şi priveşte, sărmanii sunt aproape demonizaţi.
Părintele Paisie a trăit sfânta isihie în toată adâncimea sa. Oriunde a vieţuit, în chinovie sau în idioritmie, la Mănăstirea Stomiou din Konitsa, în Muntele Sinai sau în alte părţi din pustia Sfântului Munte, a iubit atmosfera de sfântă isihie, a trăit şi s-a adăpat din duhul ei aducător de mult rod, ce se revarsă în toată viaţa sa, privită în lumina diferitelor ei feţe. Când vorbea şi învăţa, dar şi prin simpla sa prezenţă, transmitea atmosfera pustiei isihaste.