În rugăciunea minţii, cel ce se roagă îşi întoarce mintea în lăuntrul fiinţei sale, în inimă, şi se roagă neîncetat, chemând numele Domnului nostru Iisus Hristos şi rugându-L să-i dăruiască mila Sa:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, îndreptându-şi atenţia spre cuvintele acestei rugăciuni, neîngăduindu-i să se identifice cu nimic altceva, nici din afară şi nici din lăuntru.
După ce te vei fi gândit la păcatele tale, frate al meu păcătos, și te vei fi pregătit cu zdrobire a inimii și îngrijorare, mergi atunci la un iscusit duhovnic.
Dacă știi carte, însemnează-ți, frate, păcatele și pe hârtie, ca să nu le uiți. Și, de va fi departe locuința duhovnicului, să nu întârzii, după cum nu întârzii să mergi pentru boala ta cea trupească la acel doctor iscusit care se află departe. Ci zi și tu ca fiul acela risipitor:
Nu este altă faptă mai bună, nici mai înaltă, nici mai de nevoie decat sfinţita rugăciune. Nu este decât aceasta alta mai înaltă. Căci toate adică celelalte fapte bune: postul, zic, privegherea, culcarea pe pămant, strădania, fecioria, milostenia, şi tot celălalt neam de aur, şi ceata cea potrivită, şi şiragul cel cu cerească împletire a faptelor bune celor cu chip Dumnezeiesc, măcar că sunt urmări ale lui Dumnezeu, măcar că sunt averi nelipsite şi podoabă fără de moarte a sufletelor, cu toate acestea, ele nu unesc pe om cu Dumnezeu. Nu. Ci numai fac pe om îndemânatec spre a se uni.
Creştinii au poruncă de la Dumnezeu să se facă sfinţi, precum şi Dumnezeu este Sfînt. „Fiţi sfinţi, că sfînt sînt eu Domnul Dumnezeul vostru” ( Lev. 19, 2 ).
Pentru aceasta toate lucrurile şi obiceiurile creştinilor, se cuvine prin urmare să fie şi acestea toate sfinte, toate cinstite, toate cu bună aşezare, toate evlavioase, încît văzîndu-le pe acestea, cei necredincioşi şi neamurile, nu numai să laude pe creştini ca pe o sămînţă binecuvîntată de Dumnezeu.
Despre Dumnezeu să vorbeşti cu toată căldura, mai ales despre bunătatea şi dragostea Lui, dar totuşi cu frică, gândindu-te să nu păcătuieşti cumva şi în aceasta, zicând ceva necuvenit despre cele dumnezeieşti şi tulburând inimile ascultătorilor simpli. De aceea, mai degrabă să iei aminte la împreună-vorbirile altora despre lucrurile acestea, punând cuvintele lor în vistieriile cele mai dinlăuntru ale inimii tale – iar dacă se va vorbi despre altceva, numai sunetul glasului să se lipească de auzul tău, însă noima să nu se lipească de mintea ta, care trebuie să tindă nestrămutat către Dumnezeu.
Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei, adică al poftei celei urîte să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta?
Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune – acest lucru fiind mai puternic, căci „a Domnului este mîntuirea” (Psalmi 3, 8), după cuvîntătorul de psalmi – sau să-ţi întorci închipuirea spre un alt gând oarecare. Că idol pe idol şi închipuire pe închipuire se şterg. Căci – zice înţelepciunea populară – „cui pe cui scoate.”
Nu se cuvine creştinilor să spună sau să facă glume, ghiduşii şi să râdă!
Întâi, fiindcă glumele sunt o risipire a unirii şi a rugăciunii minţii; precum adeverează Marele Vasile zicând: „Nici la cuvintele şăgalnicilor şi ale oamenilor pricinuitori de râsuri, care au obicei mai ales a dezlega puterea firii sufletului, să nu luăm aminte” (Epistola 1), pentru că ele sunt o ameţeală şi schimbare a aşezării gândurilor şi o surpare şi cădere din partea cea mai de sus, nepătimaşă şi stăpânitoare a sufletului, în partea cea mai de jos, pătimaşă şi robită.
Troparul Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul, glasul 1:
Săltaţi şi vă veseliţi, popoare, că, iată, în prisosul bucuriei se arată astăzi pârga cea sfântă a Athosului, folositorul şi mângâietorul nostru, blândul Nicodim. Căci prin râvna cea după Hristos Biserica o a luminat, îndreptând cele stricate şi părăsite prin nebăgare de seamă şi trecerea cu vederea, iar acum înaintea Sfintei Treimi neîncetat se roagă pentru sufletele noastre.
-Părinte, oare vrăjile prind întotdeauna?
-Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă și să nu se fi aranjat corect cu pocăința și spovedania. De unul care se spovedește nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci când se spovedește și are inimă curată, vrăjitorii nu potlucra împreună cu diavolii ca să-l vatăme.
– Părinte, lumea ne cere talismane.
– Mai bine să le dați cruciulițe atunci când vă cer talisman. Nu faceți talismane, pentru că și vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe dinafară o iconiță sau cruce, însă înăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea și se încurcă. Iată, cu câteva zile mai înainte mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care avea și o cruce brodată pe deasupra. Am aflat și despre un netemător de Dumnezeu că înfășura diferite iconițe și înăuntrul lor punea păr, lemnișoare, cuie, mărgele etc.
Ah, frate! Nu te lasa înșelat de simțurile tale și de plăcere! Chiar dacă deocamdată aceste plăceri deșarte nu-ți pricinuiesc mult rău, dar după puțin timp îți vor pricinui. “Dacă iubești cele deșarte, ele se preschimbă în rele” zice Fericitul Augustin.
Cel ce voiește să guste toate cele îngăduite și neoprite, se deprinde, de câtăva vreme, să guste și cele neângăduite sau oprite și nelegiuite, precum s-a întâmplat cu poporul Israil:
Tot binele ce-l avem și-l facem este al lui Dumnezeu și vine de la Dânsul.
De aceea suntem datori a-I mulțumi pentru orice nevoință, pentru orice biruință a noastră și pentru toate binefacerile vădite și ascunse, deobște și aparte, ce am primit din mâna milostivă, cum este scris – ” În toate multumiți, căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Iisus Hristos spre voi ” ( I Tes. 5, 18 ).
Păstreaza tăcerea acela care nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu. Tăcerea cheamă în inima noastră dorul de rugăciune și practicarea virtuţilor.
Tăcerea e o mare împuternicire a războiului nevăzut şi o durabilă nădejde de biruinţă. Ea este foarte iubită de cel ce nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu.
Nu întârzia a-ţi ţese haina de mire când trebuie să mergi acolo împodobit ca să întâmpini pe Mirele Hristos. Adu-ţi aminte în fiecare zi că cea de azi este a ta, cea de mâine este în mâna lui Dumnezeu şi că Cel ce ţi-a dat dimineaţa nu ţi-a făgăduit că-ţi dă seara.
De aceea, n-asculta pe diavol, care-ţi cere să dai lui ziua de azi, iar pe cea de mâine s-o dai lui Dumnezeu. Nu! Ci întrebuinţează toate momentele vieţii tale cum place lui Dumnezeu, ori ca și cum n-ar avea să-ți mai dea altă vreme. Și gândeşte că pentru fiecare minut vei da seamă cu de-amănuntul; fiindcă într-adevăr scumpă este vremea ce-o ai în mâini şi va veni ceasul când o vei căuta, dar n-o vei găsi.
Să aveţi toţi, mici şi mari, bărbaţi şi femei, Cinstita Cruce, fie de lemn, fie de aramă, fie din alt material, atîrnată la gîtul vostru, așa cum vechii creştini purtau crucea la gît.
Şi, pentru aceasta, acel apostolic Pangratie, episcopul din Tauromenia, le dădea creştinilor pe care îi boteza şi o cruce de cedru, căci mult se teme diavolul şi demonii de chipul (forma) Cinstitei Cruci şi fug de acolo cînd o văd, precum ei înşişi (demonii) au mărturisit acest lucru.
Faţă de această poruncă greşesc bărbatul sau femeia, dacă s-au sulemenit, ori s-au împodobit peste măsură, ori au folosit vopsele sau miresme într-un scop ticălos şi au pricinuit sminteală altuia.
Faţă de această poruncă greşesc nu numai cei ce desfrânează cu femeia măritată a aproapelui, ci şi cei care desfrânează cu o femeie necăsătorită. Fiindcă, după cel de al patrulea canon al Sfântului Grigorie al Nisei şi desfrânarea se socoteşte preadesfrânare.
Sfântul Nicodim Aghioritul este una dintre figurile cele mai reprezentative ale învățământului teologic din perioada dominației turcești.
Prin activitatea sa, a ridicat nivelul duhovnicesc al monahilor și al tuturor credincioșilor, a făcut cunoscută înțelepciunea aghiorită, mireasma scrierilor aghiografice și harul imnografic. Pe bună dreptate, Sfântul Nicodim este considerat mândria Sfântului Munte și slava Bisericii Ortodoxe.