Mai întâi, aşadar, tu, Părinte, care vrei să te faci duhovnic, trebuie să ai o virtute şi o sfinţenie deosebită şi mai presus de a celorlalţi oameni, încă, şi decât a preoţilor cu care împreună vieţuieşti, dintre care vei fi ales. Şi patimile tale să le ai vindecate şi biruite şi să ai o sfinţenie deosebită de a celorlalţi. Fiindcă tu, care vei fi rânduit duhovnic, trebuie să petreci o viaţă duhovnicească, călăuzit de darul şi socotinţa Sfântului Duh, dacă vrei să ai nume adevărat de duhovnic şi să răspunzi cerinţei.
Pentru aceasta Marele Vasile în acest chip arată apăsat ce este duhovnicul: „Duhovnic se numeşte cel ce nu mai vieţuieşte după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu şi se face fiu al lui Dumnezeu şi a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu” (cap. XXV al Tratatului despre Sfântul Duh). De asemenea, dumnezeiescul Grigorie Sinaitul spune: „Nu este dat tuturor să îndrume pe alţii, ci acelora cărora li s-a dat dumnezeiasca socotinţă, după spusa Apostolului”, „deosebirea duhurilor, care desparte pe cel rău de cel bun, cu sabia cuvântului” (Filocalia).
Nu ajunge, însă, să ai doar un singur dar al Duhului Sfânt, ci este nevoie să ceri şi tu de la Dumnezeu să-ţi dea dar îndoit, precum şi Elisei l-a cerut de la Ilie: „Duhul care este în tine să fie îndoit în mine” (IV Regi 2, 9), ca să poţi cu aceasta să te cârmuieşti şi pe tine şi pe alţii. Şi am spus că trebuie să ai vindecate şi biruite patimile tale, cel ce vrei să te faci duhovnic, deoarece, dacă cumva cauţi să vindeci patimile altora, înainte să-ţi vindeci patimile tale, vei auzi cuvântul: „doctore, vindecă-te pe tine”, şi ceea ce zice Sf. Grigorie Teologul: „altora te faci doctor, tu fiind plin de răni”. Fiindcă dacă tu, într-adevăr, urmează să fii luminător şi împlinitor al altora, trebuie, mai întâi, ca tu să te luminezi şi să te împlineşti pe tine şi astfel să luminezi şi să împlineşti şi pe alţii. Şi, într-un cuvânt, mai întâi trebuie tu să ai, ca apoi să dăruieşti şi altora, căci „împărtăşirea (din ceva) merge înaintea dăruirii”, cum spune Dionisie Areopagitul (Ierarhia bisericească, cap. III)11. Şi după toate acestea tu trebuie să fii chip şi pildă a tot lucrul bun şi a toată fapta cea bună înaintea ochilor fiilor tăi celor duhovniceşti. De aceea, caută şi vezi că de vei posti tu, vor posti şi ei, de te vei smeri tu, se vor smeri şi ei. Şi în scurt să zic, de vei petrece tu cu bună rânduială şi după Hristos, se vor îndemna şi ei a petrece asemenea. Iar dacă tu vei zice numai, dar nu vei face, să ştii că nici cuvintele tale nu vor asculta. Fiindcă ei cred mai mult cele ce văd la tine cu fapta decât cele ce aud din gura ta; căci după pilda cea de obşte „ochii sunt mai de crezare decât urechile”.
Apoi, fiindcă vei întâmpina la mărturisire atâtea şi atâtea feţe primejdioase şi ai să auzi atâtea şi atâtea păcate urâte ale acelora, şi pentru toate întinăciunile şi spurcăciunile patimilor lor, se cuvine să fii sau ca soarele nepătimaş, care trecând prin locuri pângărite nu se spurcă, sau ca porumbiţa cea curată a lui Noe, care trecând peste atâtea trupuri putrezite ale oamenilor înecaţi de potop nu a şezut pe nici unul dintre acestea.
Pentru aceasta şi Sf. Meletie Mărturisitorul spune că nu se cuvine ca cei pătimaşi să fie povăţuitori şi iconomi de suflete. „Că precum leul nu poate să păzească oile şi precum nu este cuviincios lucru ca pasărea să păzească vulpea, aşa nu se cuvine ca cei pătimaşi să fie povăţuitori de suflete, pe care se cuvine să le aducă lui Dumnezeu izbăvite de patimi” (Treapta 171).
Iar dacă tu, pătimaş fiind, vei căuta să te faci duhovnic, vai, cu adevărat, tu având mintea întunecată de patimi, nu vei putea să judeci îndreptarea ce se cuvine şi de care are trebuinţă fiecare păcătos. „Făţarnice – zice Sfânta Evanghelie – scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 5). Tu nu vei canonişi cum se cuvine, ci vei face prea lesne pogorăminte mari păcătoşilor care vin la tine şi care cad în aceleaşi patimi ce ai şi tu. „Căci în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu care judeci” (Romani 2, 1).
Pentru această pricină citim în cartea ce se numeşte Duhovnicul ce se învaţă (fila 135), că un creştin a întrebat pe un înţelept de sunt aceleaşi păcate în toate locurile. Iar înţeleptul i-a răspuns că aceleaşi sunt, pentru că Dumnezeu este acelaşi în toate locurile. Atunci i-a zis creştinul: „Cum, aşadar, eu pentru aceleaşi păcate pe care le-am făcut în deosebite locuri am fost canonisit cu deosebite canoane? Căci într-un loc duhovnicul de acolo pentru beţie nicidecum nu m-a mustrat, iar pentru curvie foarte tare m-a mustrat, încât mustrarea aceea a fost din destul pentru a mă opri de la păcat; iar pe când eram în alt loc duhovnicul de acolo pentru curvie nici o sfătuire cât de mică nu mi-a dat, iar pentru beţie foarte tare m-a mustrat, ca pe un fur de cele sfinte şi m-a canonisit”.
Înţelegem din aceste cuvinte că duhovnicii aceştia la patimile care-i stăpâneau şi pe ei făceau pogorăminte mari, iar la păcatele ce nu aveau făceau cuviincioasa mustrare.
Tu nu vei putea să întorci pe păcătoşi la tine, ci, dimpotrivă, ei te vor întoarce pe tine la ei; aceia te vor întoarce pe tine la voia lor şi nu tu pe aceia la voia ta. Lucru pe care Dumnezeu îl opreşte zicând către Ieremia: „Şi nu te vei întoarce către ei, ci ei se vor întoarce la tine” (Ieremia 15, 19). Şi de câtă primejdie şi pierzare sunt pricinuitoare acestea şi pentru tine şi pentru cei ce se pocăiesc, oricine poate vedea. Drept aceea şi Nichifor Hartofilax, răspunzând la câteva întrebări ale lui Teodosie Zăvorâtul, spune: „Cu adevărat primejdios lucru este ca fără grijă să legi şi să dezlegi pe cei ce au căzut în greşeli, şi să nu faci leacuri potrivite pentru patimi”.
Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte folositoare de suflet, Editura Adenium, Iaşi 2014, p. 10