Revenind la smerenia şi la simplitatea în care-i plăcea să trăiască, expresivă este şi următoarea întâmplare. Unul dintre ucenicii săi, care a ajuns la rândul său un mare duhovnic şi părinte îmbunătăţit, părintele Filotei Zervakos, îl cunoscuse încă de pe vremea în care era director al Seminarului din Atena. Apoi a plecat în armată, după care s-a călugărit. Aflând că Sfântul Nectarie se afla de acum în Eghina, s-a hotărât să se ducă să-l mai vadă, spre a-i cere şi alte sfaturi duhovniceşti.
Bucurie! Cuvânt drag, cuvânt mult-dorit, cuvânt ce ai putinţă de a mişca sufletele oamenilor, cuvânt ce arăţi veselie, ce însemni bucurie curată, desfătare şi plăcere duhovnicească. Bucurie! Cu ce cuvinte aş putea descrie simţământul pe care mi-l deştepţi în inimă? Cu ce penel să-ţi zugrăvesc chipul şi în ce fel aş putea arăta tainica ta însuşire?
Prietenul este un om bun, cu suflet sănătos, care cugetă cele drepte, fiind iubitor de virtute, integru în ce priveşte deprinderile sale morale, fidel iubirii, sincer în cuvinte, statornic sufleteşte, sfetnic vrednic, curajos, iubitor de adevăr şi dreptate. Prietenul este asemenea [în toate] celui cu care se află într-o legătură de prietenie; socoteşte că bucuria prietenului este şi bucuria sa, iar tristeţea acestuia este propria sa tristeţe;
Libertatea naturală este libertatea de voință, caracterizată drept capacitatea de a alege între două principii, principiul binelui și principiul răului. Prin această putere de a alege, voința trebuie să fie pusă la încercare. Omul, ca ființă independentă este liber să aleagă binele, ca unul care îl duce la scopul lui, sau răul care se opune misiunii lui, adică îl abate de la scopul lui. O asemenea libertate de a alege binele sau răul, este numită libertate naturală și nu libertate morală, deoarece, fiind lipsită de adevăratul ei conținut nu este libertate deplină și desăvârșită, ci numai un element al ei. Este dovada puterii de a trece la adevărata și reala libertate morală, al cărei conținut este binele moral, adevărul.
Lucrarea de căpetenie a omului este rugăciunea. Omul a fost plăsmuit să-L laude pe Dumnezeu. Aceasta este lucrarea care i se potrivește. Numai aceasta explică ipostaza sa duhovnicească. Numai aceasta îi justifică poziția însemnată pe care o are el în cadrul creației. Omul a fost plăsmuit ca să-L adore pe Dumnezeu și să participe la dumnezeiasca Sa bunătate și fericire.
Spovedania este necesară din următoarele motive:
a) pentru că este poruncă a lui Dumnezeu,
b) pentru că readuce și restabilește pacea între Dumnezeu și oameni și
c) pentru că îl folosește pe om din punct de vedere moral și duhovnicesc.
„… Boala ta m-a întristat. Ai răcit din pricina umezelii chiliei tale… Deoarece era cu putință să o repari cu puține cheltuieli, pentru ce nu mi-ai scris? Aș fi trimis bani… Nu mai îngheța, nu-ți primejdui viața. Boala nu îngăduie celor care nu sunt desăvârșiți să sporească. Ai nevoie de sănătate pentru lucrarea duhovnicească. Să știți că dacă cei care nu sunt desăvârșiți și se pogoară în arenă să lupte nu au sănătate, vor fi biruiți din lipsă de putere, căci le va lipsi puterea morală care îi întărește pe cei desăvârșiți. Pentru cei care nu sunt desăvârșiți sănătatea este carul care îl poartă pe atlet până la sfârșitul luptei.
Cea mai desăvârşită stare a sufletului este iubirea, dar nu cea a simţurilor. Dacă iubirea este a rudelor, se numeşte afecţiune, iar dacă nu, este mulţimea de emoţii născute din simţuri şi aflate pe diferitele trepte ale necurăţiei. Aceste emoţii capătă chipul celui ce iubeşte şi al celui iubit. Despre iubirea aceasta a spus Domnul: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei“ (Luca 6, 32). Ca şi firea, această iubire se preschimbă neîncetat.
Scrisoarea a V-a,
Atena, 7 martie 1905
Iubita mea fiică întru Domnul Ecaterina, bucură-te!
Am primit scrisoarea ta şi am aflat noutăţile de la voi. Boala ta m-a întristat, precum şi faptul că aţi răcit din cauza umidităţii din chilie. Mă minunez de felul cum gândiţi: de vreme ce starea chiliei este în felul acesta, aţi putea-o repara cu puţini bani. De ce nu mi-aţi scris să vi-i trimit, ca să nu răciţi şi să vă primejduiţi în felul acesta viaţa?
Pentru ce în cea dintâi punere la încercare a libertăţii lui morale a fost biruit? Oare nu era destul de puternic ca să stea împotrivă, ca să rabde încercarea? Nu, fiindcă niciodată Dumnezeu nu îngăduie ca peste putere să fie is pitit omul. Dreptatea Lui nu îngăduie o astfel de încercare, încercarea era pe măsura puterii lui şi a capacităţii de a se împotrivi. Dar atunci pentru ce a fost biruit? Pricina înfrângerii lui se află în omul însuşi, fiindcă, deşi puterea împotrivirii era în el însuşi, totuşi nu s-a folosit de ea.
El rămâne în ea și o face să nu greșească în ceea ce privește dogmele, “stâlp și temelie a Adevărului.” Biserica este cea care păstrează neschimbată învățătura apostolească. Doar ea ne poate conduce către Adevăr și numai ea poate fi judecătorul infailibil în măsură să se pronunțe asupra adevărurilor mântuitoare ale învățăturii relevate.
Ambiția este dorința arzătoare a celui care iubește slava de a dobândi pentru sine glorie și renume. Cel ambițios vânează slavă; scopul faptelor și acțiunilor sale este slava; o dorește, folosind atât mijloacele permise, cât și pe cele nepermise și încearcă orice pentru a avea parte de slavă.
Dar de ce a fost înşelat cel dintâi om? Pentru ce în cea dintâi punere la încercare a libertăţii lui morale a fost biruit? Oare nu era destul de puternic ca să stea împotrivă, ca să rabde încercarea? Nu, fiindcă niciodată Dumnezeu nu îngăduie ca peste putere să fie is pitit omul. Dreptatea Lui nu îngăduie o astfel de încercare, încercarea era pe măsura puterii lui şi a capacităţii de a se împotrivi. Dar atunci pentru ce a fost biruit?
25 ianuarie 1982. Unchiul meu, Iorgos, avea o boală la rinichiul stâng şi s-a hotărât să meargă la Londra, pentru operaţie. Însă tatăl meu i-a propus: „Înainte de a face orice, să-l întrebăm pe părintele Porfirie”.
Atunci părintele locuia la munte, într-o chilie de ciment şi piatră, la Milesi. Răspunsul lui a fost categoric: „Fiule, nu te duce în străinătate. Fă ce-ţi spun medicii de aici şi te vei însănătoşi”.
Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară numai de Tatăl, nici pe Tatăl nu Îl cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia Fiul voieşte să îi descopere. (Mt. 11:27)
Aşa cum iubirea dumnezeiască de oameni este nesfârşită şi harul îmbelşugat pentru mântuirea omului, la fel, nu mai puţin, mântuirea omului este cu neputinţă fară dispoziţia şi conlucrarea lui.
Dar de ce a fost înşelat cel dintâi om? Pentru ce în cea dintâi punere la încercare a libertăţii lui morale a fost biruit? Oare nu era destul de puternic ca să stea împotrivă, ca să rabde încercarea? Nu, fiindcă niciodată Dumnezeu nu îngăduie ca peste putere să fie is pitit omul. Dreptatea Lui nu îngăduie o astfel de încercare, încercarea era pe măsura puterii lui şi a capacităţii de a se împotrivi. Dar atunci pentru ce a fost biruit? Pricina înfrângerii lui se află în omul însuşi, fiindcă, deşi puterea împotrivirii era în el însuşi, totuşi nu s-a folosit de ea.