Spovedania presupune o pregătire anterioară, fiindcă cel ce vine la duhovnic nepregătit în mod logic nu-şi aminteşte nici lipsurile, şi nu-şi cunoaşte nici excesele; evident că-şi ignoră datoriile neîmplinite şi mulţimea păcatelor sale; căci e cu neputinţă ca cel care nu şi-a cercetat cu câteva zile înainte faptele cu toată justeţea şi nepărtinirea şi după măsura lor, şi nu a conştientizat gradul vinovăţiei sale, să culeagă vreun folos de pe urma unei mărturisiri întâmplătoare şi nepregătite; pentru că incapacitatea memoriei de a-şi aminti totul, lipsa timpului pentru a se cerceta şi lipsa conştientizării gradului de vinovăţie fac nerodnică spovedania; astfel lăsăm multe patimi nevindecate, care ne şubrezesc sănătatea sufletului şi devin seminţe ale unor noi păcate; aşadar cel ce vine la spovedanie trebuie să se cerceteze pe sine cu câteva zile înainte, să-şi cântărească în amănunt fiecare faptă, să-şi înţeleagă lipsurile şi excesele şi aşa să se ducă la spovedanie şi să mărturisească doar cele mai devreme amintite; căci a discuta cu duhovnicul despre virtute şi despre fapte bune, dar a trece cu vederea şi a ascunde cu bună-ştiinţă patimile care întinează sufletul este acelaşi lucru cu ceea ce face un pacient care discută cu doctorul despre sănătate şi vigoare trupească în general, fără a face nici o referinţă la boala care-i macină trupul.
A vorbi cu duhovnicul despre virtute şi izbânzi într-un mod pompos trădează o atitudine fariseică şi nu este decât un semn al slavei deşarte şi al laudei de sine; o faptă întotdeauna cu totul neadecvată, cu atât mai mult în ceasul mărturisirii înaintea lui Dumnezeu; căci suntem datori să nu uităm că atunci când ne spovedim înaintea lui Dumnezeu ne înfăţişăm şi ne mărturisim păcatele pentru a avea parte de milă şi de iertarea lor; Dumnezeu ne cunoaşte virtuţile şi nu are nevoie de vreun tălmăcitor; aşa cum în faţa doctorului ne expunem numai bolile cu multă grijă, tot aşa şi în faţa duhov-nicului să ne mărturisim numai patimile sufletului cu zdrobire şi cu străpungere de inimă. Şi fiindcă cei ce se spovedesc se pregătesc pentru dumnezeiasca împărtăşanie, din acest motiv şi această pregătire trebuie să aibă un caracter ireproşabil.
După Sfinţii Părinţi, ca un mod adecvat de pregătire în vederea spovedaniei şi a dumnezeieştii împărtăşanii a fost considerat postul, însă postul adevărat, nu cel fariseic; cel creştinesc, rânduit de Biserică, al cărui scop este domolirea patimilor sufletului şi ale trupului, adunarea minţii risipite şi înălţarea ei de la materia cea de jos care ne atrage şi ne distrage întreaga atenţie, îndreptând-o spre cele vătămătoare de suflet şi zadarnice; căci tot creştinul trebuie să ştie că, dacă mintea şi inima nu se vor înălţa la Dumnezeu prin post creştinesc şi rugăciune, dacă inima nu se va zdrobi prin post şi nevoinţă, va fi cu neputinţă ca omul să ajungă la o profundă conştiinţă a stării sale de păcătoşenie, să-şi aprecieze greşelile la măsura lor adevărată, să caute cu râvnă şi cu înflăcărare iertarea lor, să afle răscumpărare în faţa dreptăţii dumnezeieşti şi să se împa-ce cu Dumnezeu; trebuie să ne fie cunoscut că nu ne putem cunoaşte păcatele decât în măsura în care suntem luminaţi de Sus; şi suntem luminaţi de Sus în măsura în care mintea şi inima noastră se înalţă la Dumnezeu; şi pe atât ne înălţăm, pe cât de uşor ni se face duhul prin post şi rugăciune.
Rugăciunea şi postul, postul creştin, sunt folositoare ca mijloace de a ne cerceta, de a diagnostica adevărata noastră stare morală, de a ne estima cu justeţe păcatele şi de a înţelege caracterul lor real; fără post şi rugăciune suntem lipsiţi de mijlocul prin care ajungem la cunoaşterea acestora şi nu suntem în stare să avem o imagine adevărată a păcatelor noastre, o conştiinţă desăvârşită şi zdrobirea inimii şi, prin urmare, o spovedanie sinceră şi rodnică. întrucât postul creştin şi rugăciunea sunt singurul mod de pregătire în vederea adevăratei spovedanii, suntem datori să ţinem cu grijă rânduielile Bisericii, să ne mărturisim cu adevărat şi să ne aflăm cu încredere împăcarea cu Dumnezeu, ca să nu pierdem şansa de a ne atinge scopul, ci să avem parte de binele atotdesăvârşit.
Veniţi, aşadar, să ne lepădăm de tot păcatul, să plătim cele datorate de pe urma nedreptăţii, să stingem orice vrăjmăşie şi să facem fapte vrednice de pocăinţă, ca să ne împăcăm cu Dumnezeu şi să aflăm mila Sa dumnezeiască, şi astfel să devenim vrednici moştenitori ai împărăţiei Cerurilor, de care fie să avem parte cu toţii! Amin.
Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăinţă şi spovedanie, Editura Sophia; Editura Metafraze