
Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea.


Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea.

Te rogi. Iată, rugăciunea curge frumos, simți înlăuntrul tău că Dumnezeu ți-o ascultă cu bunăvoință; mintea ți-e liniștită, inima ușoară, și bucuroasă; spre sfârșitul rugăciunii însă, simți parcă o mică slăbiciune în minte și în inimă, care ajunge ca o apăsare și ca un foc mistuitor, rugăciunea ajunge să ți se pară din cale-afară de grea și încerci chiar față de ea ceva ca o repulsie, deși până atunci ți se părea ușoară și atrăgătoare.

Aparţii Bisericii lui Dumnezeu sau obştii credincioşilor în Hristos; această Biserică este Trupul cel Unul al lui Hristos şi Hristos Dumnezeu este Capul ei.
Eşti oare un membru vrednic al acestei obşti, duci oare o viaţă sfântă, te căieşti neîncetat, cauţi să-ţi îndrepți inima şi viaţa, năravurile, gândurile, simţămintele, intenţiile, năzuinţele, întreaga ta purtare?

Să vieţuiască în tine amintirea morţii şi să nu se stingă în tine nădejdea în viaţa viitoare de după moarte.
În fiecare dimineaţă şi seară să te rogi Domnului pentru strămoşii şi fraţii adormiţi, ca să vieţuiască în tine amintirea morţii şi să nu se stingă în tine nădejdea în viaţa viitoare de după moarte, pentru a se smeri mereu sufletul prin gândul la viaţa ta trecătoare.

Toţi laudă credinţa lor ca fiind cea dreaptă – însă drept nu e acela care se laudă, ci acela pe care Dumnezeu îl laudă, după cuvântul apostolului (I Corinteni 4, 5). Iar credinţa noastră însuşi Dumnezeu o proslăveşte fără încetare, precum în Sine Însuşi, aşa şi în sfinţii Săi. Mergeţi la moaştele sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu şi vedeţi a cui credinţă este dreaptă, în ce credinţă face Dumnezeu asemenea minuni ca în cea ortodoxă?!

Iubite frate! Îmi spui că adeseori cazi, în pofida strădaniilor tale de a trăi cu bună rânduială şi de a nu-L jigni pe Domnul cu păcatele de voie şi fără voie, şi că tu, simţind în tine un noian al răului, te deznădăjduieşti de mântuirea ta, de miluirea ta la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască.




Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun și de folos, se cuvine să te pregătești înainte de a te ruga, ținând puternică și neclintită credința, și să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii și necredinței. Căci rău îți va fi dacă în timpul rugăciunii inima va slăbi în credință, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu-ți treacă prin minte că vei primi de la Dumnezeu ce-ai cerut, îndoindu-te că ți se va da, fiindcă L-ai jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îl lipsește de dar pe cel ce îi aduce jignire.

În lupta lor cu Dumnezeu şi oamenii, duhurile căzute se folosesc tot de oameni, deși fac multe răutăţi şi nemijlocit oamenilor necredincioşi, neprevăzători, împătimiţi de cele pământeşti, şi pricinuiesc mult rău în lume. Uneori, oamenii, ca spicele dintr-o ţarină uriaşă, sunt seceraţi în urma unui război crunt şi îndelungat, sau a unei molime, inundaţii, a unui uragan sau cutremur, sau prin stihia focului, prin nenumăratele feluri de boli, necazuri, chinuri si celelalte.

Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.

Ca să fie cu Dumnezeu totul întru toate (I Corinteni 15, 28). Domnul, ca Făcător și Duh Atoateplinitor, Nesfârșit, vrea să fie totul întru toate: și lumină, și putere, și har, și înțelepciune, și frumusețe și margine a doririlor, și năzuință atotputernică – iar diavolul, care a căzut din trufie și nesupunere, vrea și el să fie totul în toate duhurile căzute, de un cuget cu dânsul: întuneric al iadului și putere a răutății, împreunare a tuturor patimilor și năzuință spre tot răul.


Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronstadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii. Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.

De ce Săptămâna Patimilor se mai numește și Săptămâna Mare?

Încredinţeazâ-te din toată inima, omule, că însuşi Domnul Dumnezeu se îngrijeşte de toată făptura Sa, până la cea mai de pe urmă!
Domnul se află pretutindeni şi întru toate, pe toate le ţine şi pe toate le chiverniseşte. Pentru aceasta îl şi numim Atotţiitorul. Drept aceea, n-ar trebui să port grijă de nimic. Atotputernicul Dumnezeu ne-a chemat pe toţi la viaţă din nimicnicie şi întrucât prin noi înşine, fără Dumnezeu, nu putem săvârşi nimic, nici viaţa nu ne-o putem orândui sau întări. Dumnezeu este totul pentru noi: viaţa şi puterea noastră, lumina şi aerul nostru, mâncarea şi băutura cea duhovnicească, îmbrăcămintea – totul.