Pe lângă acei care zic că nu vreau să creadă decât în ceea ce văd, mai este o categorie de oameni care susţin că nu vreau să creadă decât numai ceea ce înţeleg. Religia afirmă o mulţime de adevăruri greu de cuprins cu mintea omenească.
Aşa, de pildă, adevă-rul că cele trei persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, alcătuiesc o singură fiinţă; că Domnul Iisus Hristos a fost în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, că Maica Domnului a născut şi totuşi a fost şi a rămas fecioară şi altele.
O mulţime de contemporani zic: „Aceste adevăruri nu pot fi pricepute de raţiunea noastră, deci nu le putem accepta. Noi credem numai ceea ce înţelegem!”.
E o contrazicere arogantă! Fiindcă pe lumea asta noi credem într-o mulţime de lucruri fără să le înţelegem. Noi arăm pământul, îl semănăm, dar nu înţelegem cum bobul de grâu încolţeşte, răsare şi se face spic. Ce putere tainică se ascunde în pământ de scoate din seminţele ce putrezesc florile cele mai gingaşe, rodirile cele mai dulci? De ce bunăoară mătrăguna dă fructe otrăvitoare, în vreme ce zmeura care creşte în acelaşi pământ şi e udată de aceeaşi ploaie, dă fructe aşa de bune şi de gustoase?
Alte întrebări: Ce e lumina în esenţa ei? Ce e mişcarea, ce e energia? Ce e timpul? Iată chestiuni care nu pot fi rezolvate de cele mai savante capete. „Ignoramus et ignorabimus”.
Să dăm alt exemplu: Dacă unui om de pe vremea Revoluţiei de la 1848 i-ai fi spus că peste o sută de ani lumea va putea asculta în curs de un minut cum cântă o primadonă de la opera din Milano, ce vorbeşte preşedintele Statelor Unite şi cum se celebrează o paradă militară la Tokio şi toate acestea fără să se mişte în casă, omul acela te-ar fi ţinut de nebun. Dar iată că astăzi toţi putem folosi aparatul de radio-recepţie deşi poate că numai unul la o sută îi înţeleg mecanismul şi principiul de funcţionare.
Şi exemplele pot fi înşirate la infinit. Putem zice că trăim în necunoscut. Înăuntrul nostru, împrejurul nostru, deasupra noastră întâlnim o mulţime de taine. Şi, dacă cele mai multe din fenomenele vieţii obişnuite nu le cunoaştem în esenţa lor, ci numai după modul lor de manifestare, cum pot pretinde unii să priceapă toate în religie, să pătrundă toate tainele Creştinismului?
E o contrazicere! Da, sunt în religia noastră multe taine, multe adevăruri întunecoase, neclare pentru raţiunea noastră. Oricât ne-am frământa creierul nu vom putea pricepe cum poate fi Dumnezeu fără început, cum a fost întruparea Mântuitorului şi altele. Dar asta ne dă oare dreptul să tăgăduim adevărurile pe care nu le înţelegem?
Nicidecum! Dimpotrivă, găsim de tot firesc ca în sfera credinţei să fie părţi dintr-acestea pe care raţiunea să nu le priceapă deplin. Căci tocmai de aceea e „credinţă”, iar nu „ştiinţă”. Dacă în religie ar fi totul simplu şi clar cum sunt adevărurile matematice, atunci n-ar mai fi religie şi eu n-aş avea nici un merit dacă aş primi revelaţiile ei.
La drept vorbind, ce merit aş avea dacă aş putea să mă conving aşa de evident despre fiinţa lui Dumnezeu, despre viaţa veşnică, cum mă conving că 2+2=4? I se poate oare socoti unui om un merit dacă spune: Eu „cred” că 2+2=4 ? Câtuşi de puţin! Căci altfel nici nu se poate.
Dar este oare merit dacă cred în Dumnezeu, în viaţa veşnică? Da! Căci ar putea să fie şi altfel. Aş putea zice: „Nu văd, deci nu cred!”
Deci în religie sunt părţi tainice. Trebuie să fie! Fiindcă religia e descoperire dumnezeiască. Ea face parte din sfera supranaturalului, a supraraţiunii.
Totuşi, adevărurile acestea nu sunt deloc mai puţin întemeiate. Noi trebuie să le credem. Trebuie să le credem, pentru a fi consecvenţi, logici cu noi înşine, care credem într-o sumedenie de lucruri din viaţa de toate zilele, deşi nu le înţelegem. În sfârşit, trebuie să credem în misterele credinţei fiindcă tocmai credinţa aceasta constituie marele merit al nostru.
Cine respinge adevărurile de credinţă pe motivul că nu le poate cuprinde cu raţiunea se aseamănă omului care ar refuza să se încălzească la razele soarelui pe motiv că nu le poate închide toată lumina în… odaie!
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ
[Bucovina, an III, 1943, nr. 512, 28 februarie, p. 4]