Arabii au o minunată legendă despre plânsul Saharei. Când în nopţile înstelate adie vântul peste pustia nemărginită, mişcând miliardele de firişoare de nisip, atunci se aude ca un vaiet prelung, străbătând văzduhul.
– Auzi!, – zice conducătorul caravanei. Pustia plânge! Se tânguie că a devenit stearpă, neroditoare. Plânge după grădinile înfloritoare, după câmpiile de grâu legănate de vânt, după poamele gustoase pe care le avea odinioară, înainte de a se fi făcut pustie, arsă, seacă şi fără viaţă.
Suflete arse şi pustii au şi oamenii necredincioşi. Se poate ca aceştia să se arate pe dinafară fericiţi, împăcaţi cu sine înşişi, de parcă totul le-ar fi în bună rânduială. Dar, de îndată ce am căuta mai la adânc, am găsi că sufletele lor plâng după florile vestejite şi după bucuriile apuse ale credinţei pierdute.
O mare parte din credincioşi au ajuns la starea aceasta de uscăciune sufletească fiindcă se îndoiesc de adevărurile religiei. Nu este totdeauna rău să te îndoieşti asupra unui lucru.
Dimpotrivă, de foarte multe ori, e bine. Tragi la îndoială spusele cuiva, eziţi în a da crezare unui adevăr nou pentru a nu te înşela şi pentru a-ţi rezerva dreptul să cercetezi, să afli certitudinea dorită.
În materie religioasă îndoiala, la fel, poate fi un lucru bun. Dar aceasta numai atunci când ea este doar o stare de provizorat, un preambul al credinţei, numai atunci când omul pune pretutindeni semne de întrebare, ca mai târziu, după cercetări şi aprofundări, să-şi poată da toată fiinţa sa adevărurilor descoperite.
Aşa s-au îndoit un Toma, un Augustin, un Giovanni Papini. Însă, de obicei, în viaţa de toate zilele, îndoiala religioasă este o adevărată calamitate. Ea constituie o stare de permanentă indolenţă sufletească, un pretext comod pentru a călca legea morală.
Ce-şi zic oamenii? Îşi zic cam acestea: „Nu e nimic sigur din ceea ce spune Biserica. Dumnezeu este o fiinţă invizibilă. Sufletul nu se poate pipăi. Că va mai fi existând o viaţă, asta e problematic, fiindcă ni-meni nu s-a întors din veşnicie ca să ne confirme realitatea ei. Nimic nu se ştie cu siguranţă. Deci: să bem, să mâncăm, fiindcă sigur e că într-o zi vom muri”.
Cine să nu vadă cât e de interesat acest calcul? Aşadar te îndoieşti de toate ca să poţi să-ţi faci de cap!… Pui în discuţie toate adevărurile religiei, pentru ca să n-ai a pune frâu pornirilor instinctive!… Îţi convine nesiguranţa, întunericul, ca să poţi păcătui!…
Omule! Fii rezonabil! Nu vrei să accepţi cuvântul autoritar al Bisericii? Tragi la îndoială spusele Ei? Nu te complăcea în această stare! Caută să ieşi din ea! Cercetează! Întreabă! Frământă-te!
Dacă nu crezi Bisericii, Scripturilor, preoţilor, întreabă natura, istoria, întreabă-ţi conştiinţa, cheamă ca martori oamenii mari ai trecutului, sufletele luminate ale omenirii şi vei găsi leac pentru boala îndoielii tale! Caută şi vei afla! Bate şi ţi se va deschide! Căci pentru un om, care se pretinde cult, nu-i admisibil să nu caute să iasă din nedumerire, să nu afle lumină la întrebările cele mai capitale ale vieţii.
Dar să admitem, prin imposibilitate, că cineva, oricât s-ar strădui, nu reuşeşte să ajungă la o certitudi-ne fermă în materie religioasă. Oare în această stare de nesiguranţă e lucru cuminte să trăiască de parcă nu ar fi nimic adevărat din ceea ce spune religia? Câtuşi de puţin!
Ci un om înţelept îşi face următoarea socoteală: „Eu nu ştiu dacă există Dumnezeu, judecată, rai, iad. Totuşi trăiesc ca şi când ar exista. Căci, dacă sunt moral, iar dacă după moarte nu va fi nimic din ceea ce spune religia, n-am ce pierde. Iar dacă există, atunci n-am decât de câştigat. Pe când, dacă, îndoindu-mă, sunt beţiv, desfrânat, necinstit, răzbunător şi criminal şi mor în această stare, e rău. Dacă nu există Dum-nezeu şi veşnicie, nu m-am procopsit cu nimic de pe urma vieţii mele ticăloase. Dar dacă există, atunci ce mă fac? Atunci vai mie! Am pierdut totul, m-am nenorocit pentru veșnicie.
O, de şi-ar face socoteala aceasta cât mai mulţi!…
Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă
[Bucovina, an III, 1943, nr. 638, 25 iulie, p. 4]