În vremea noastră se aude foarte adeseori vorba că între religie şi ştiinţă este duşmănie, antagonism. Mulţi socotesc că aceste două funcţii ale duhului omenesc, nu pot duce casă bună împreună, fiindcă ele se contrazic, se exclud, se nimicesc una pe alta. Părerea aceasta este falsă. Chestiunea s-a dezbătut de nenumărate ori şi despre ea s-au scris sute de tomuri. În spaţiul restrâns ce ne stă la îndemână, vom relua-o şi noi şi vom zice că între religie şi ştiinţă nu numai că nu este antagonism, dar este o prietenie strânsă. Pentru religie, ştiinţa nu este o rivală, ci o tovarăşă de ajutor.
Mai întâi religia şi ştiinţa nu pot veni în conflict, fiindcă lucrează pe două terenuri diferite. Prima se ocupă cu raporturile dintre om şi Dumnezeu, a doua totalizează toate eforturile omului de a înţelege legile naturii, pentru a supune aceste legi în folosul societăţii. Deci între adevărul religios şi cel ştiinţific nu poate fi conflict. Sunt două câmpuri deosebite. Şi aşa cum un avocat poate trăi foarte bine lângă un medic, tot astfel religia şi ştiinţa pot vieţui laolaltă, fără să se duşmănească. Căci oare cum ar putea răsturna ştiinţa dovezile pe care se reazemă religia? Testamentul Vechi este o istorie, Testamentul Nou la fel. Persoana dumnezeiască-omenească a lui Iisus Hristos este un fapt mărturisit de contemporani. Frumuseţea Evangheliilor şi sublimitatea învăţăturilor creştine nu se poate contesta. Neamul omenesc s-a convertit la picioarele unei Cruci şi la picioarele aceleiaşi Cruci s-au văzut odrăslind roadele muceniciei, ale umilinţei, ale fecioriei și curăției, ale dragostei de Dumnezeu şi de oameni. Biserica lucrează de douăzeci de veacuri. Iată realităţi pe care ştiinţa nu le va putea dezminţi niciodată. Tot aşa religia nu are nici un motiv să nege că apa este un produs al combinaţiei dintre două molecule de hidrogen şi una de oxigen sau că toate cor-purile sunt alcătuite din atomi. Ea se ocupă cu adevăruri mult mai înalte şi aduce omenirii servicii care scapă competenţei ştiinţei. Oare poate vreodată să-mi spună de unde vin şi încotro mă duc şi care e sensul vieţii mele? Niciodată! Poate ea să mă împiedice de a cădea, să mă ridice după ce-am căzut şi să mă mângâie când plâng? Nici asta! Şi tot aşa mâine, când îmi voi pierde părinţii, prietenii, mâine când voi muri, ştiinţa va sta neputincioasă în faţa doliului şi a neliniştii mele. Eprubetele sale, telescoapele sale, cifrele sale nu-mi vor putea ajuta nimic. Niciodată Evanghelia nu va putea fi înlocuită cu o catedră universitară. Niciodată zbuciumul sufletului nu va fi calmat cu teoreme şi axiome, niciodată inima omenească nu se va putea mângâia de fizică sau chimie.
Deci de vreme ce ştiinţa nu poate nici contrazice religia, nici să o înlocuiască, de ce ar fi conflict între ele? Dimpotrivă, ştiinţa îndrumă pe om spre religie. Pentru cine cugetă puţin, drumul de la ştiinţă la Dumnezeu nu-i lung. Cine oare altul decât Dumnezeu a aşezat în natură aceste legi eterne pe care savantul le descoperă, aceste forţe pe care inginerul le captează şi le dirijează, aceste materii prime pe care industriaşul le exploatează? Cine dă oare omului inteligenţă să înţeleagă minunile creaţiei şi putere să le folosească pentru viaţă? Tot Dumnezeu! Prin urmare, ştiinţa bine înţeleasă este o glorificare a lui Dumnezeu, un imn de slavă la adresa Creatorului. Şi, dacă unii oameni din vremea noastră nu vor să creadă, asta nu se întâmplă din pricină că sunt prea savanţi, ci tocmai fiindcă nu sunt. O ştiinţă mediocră depărtează de Dumnezeu, o ştiinţă profundă duce la El. Sau cum zicea Voltaire: „O ştiinţă falsă face atei; una adevărată îi face pe oameni să se prosterneze înaintea divinităţii”. În sfârşit, ca o ultimă dovadă că între religie şi ştiinţă nu există animozitate este faptul că cea dintâi preţuieşte ştiinţa şi se foloseşte de rezultatele ei la orice pas.
Dacă ştiinţa nu are nici o putere de a ne potoli setea noastră în a ne cunoaşte destinul sau de a ne mângâia sufletul, ea, în schimb, poate foarte mult să îmbunătăţească condiţiile vieţii pământeşti.
Ce ar avea de zis religia împotriva acestei folositoare contribuţii? Nimic! Ea aprobă rezultatele ştiinţei şi profită de ele. Religia se serveşte de calea ferată pentru a-şi trimite misionarii în toate locurile unde se simte lipsa lor. Ea se serveşte de tipar pentru a-şi imprima publicaţiile. Ea foloseşte forţa electrică pentru a-şi lumina catedralele. Iar când creştinii se îmbolnăvesc, ei recurg, ca toată lumea, la serviciile medicului, la ştiinţa chirurgului.
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ
[Bucovina, an III, 1943, nr. 470,10 ianuarie, p. 4]