
Părinte Rafail, aţi spus că pe meleagurile noastre ortodoxia este puţin înţeleasă şi trăită; am dori să ne conştientizaţi mai mult asupra acestui lucru.


Părinte Rafail, aţi spus că pe meleagurile noastre ortodoxia este puţin înţeleasă şi trăită; am dori să ne conştientizaţi mai mult asupra acestui lucru.

Сu Părintele Sofronie Saharov am învățat multe lucruri. Am învățat să înțeleg mai adânc și mai deplin multe dintre caractericsticile lui Dumnezeu, văzând și trăind caracteristicile Părintelui Sofronie. Cu cât un om trăiește mai mult poruncile lui Hristos, cu atât mai mult poate să-i învețe pe cei din jur Cine este Dumnezeu.

Aș vrea să vă spun acum un cuvânt și despre ascultarea către duhovnic, al Părintelui nostru Sofronie care, în ultimii doi, trei ani, ne vorbea aproape în fiecare săptămână. Și abia atunci am înțeles o taină, pe care mulți ani m-am străduit să o înțeleg și nu am reușit.

Problema existenţei sau neexistenţei lui Dumnezeu s-a pus, sub formă de criză, abia când am ajuns în Occident. Cînd eram în ţară, copil fiind, credeam şi mă satisfăcea răspunsul că Dumnezeu există şi că trebuie să crezi în El, deşi nu ai nici o dovadă. În Anglia — poate şi pentru că am mai crescut cu vârsta — mi-am pus problema: există sau nu există Dumnezeu?

Duhovnicia este nu istorie, nu morală, nu psihologie, nu lucru trupesc; ea înglobează pe toate acestea, dar duhovnicia este duh, și este adevăr: cuvintele Mântuitorului! Și iar cuvintele Mântuitorului: „Este duh, și este viață”, precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm și în rugăciune să fie primit și căutat de ucenicii noștri. […]

Poate că voi începe de la un cuvânt al lui Dumnezeu, dat unui Proroc, pe care îl reia un Tropar din Joia Mare, din slujba pe care o cunoaştem ca Slujba celor Douăsprezece Evanghelii: „Două şi viclene a săvârşit împotriva Mea fiul Meu Israil: Pre Mine, Izvorul apelor, M-a lepădat şi a săpat luişi fântâni sparte” (Ieremia 2, 13).

Cei care, miluindu-se de către Dumnezeu, caută către cele de sus, nu mai poftesc după ale pământului. Un lucru care deja începuse la treapta blândeţii, acum se desăvârşeşte.

„Cinstim pe duhovnic, dar dacă-l idolatrizăm ajungem să-l necinstim. Ucenicul bun este omul care are mintea îndreptată către Dumnezeu și care caută răspuns de la Dumnezeu, nu de la om, dar care se duce la om ca să primească răspunsul lui Dumnezeu.

Părintele Sofronie socotea că blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Bănuiesc că mulţi din contemporanii noştri sunt “bine mersi” fără Dumnezeu. Poate ne e un pic dor de El, poate mai avem şi nişte greutăţi şi ne amintim că mai este şi Dumnezeu şi poate… să ne ajute El când alţii nu pot, însă nu ne dăm seama…; a murit ceva în sufletul nostru şi nu ne dăm seama – tocmai fiindcă suntem morţi – ce moarte înseamnă faptul de a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Există un progres în ceea ce priveşte înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu? Cum se manifestă acesta?

Și ce este păcatul? Vă spun din amărăciunea experienţei mele: este nimic, este moarte. Are o aparenţă de frumusețe, de viaţă, de plăcere, de adâncime, de înţelepciune: minciună! Se poate evita calea asta a păcatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugăciune.

Trăind doar duhovniceşte, este posibil să uităm, să ignorăm realitatea noastră imediată? Asta nu înseamnă că nu ne iubim semenii?
Perspectiva aceasta, pe care eu am numit-o „reducere la Dumnezeu”, dacă o facem cu conştiinţa că Dumnezeu cuprinde toate şi dacă o facem nu în duh de excludere, ci de sinteză, este posibil să trăim numai duhovniceşte. A trăi numai duhovniceşte cred că înseamnă, în primul rând, a viza numai esenţialul.

Cine vrea să se mute de la veacul acesta înșelător și să se ducă la cele veșnice? Cine vrea, cu nerăbdare, să scape de greutățile și de multele înșelătorii ale acestei vieți trecătoare și să se sălașluiască în patria unde ne cheamă zilnic Dumnezeu prin cuvântul Său?

Dacă nu crezi, intri într-un domeniu care se cheamă “iad”, care se cheamă “pedeapsă”, intri în tot felul de încurcături, sminteli, amărăciuni, ca fiul risipitor.

– Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Rugăciunea lui Iisus şi despre modul cum poate fi obţinut darul acestei rugăciuni.
– Dacă nu este un dar al lui Dumnezeu, de fapt nu s-ar putea face nimic. Dumnezeu ne dă darul Său în orice moment al vieţii noastre şi avem nevoie de el pentru că suntem în stare de cădere. Eu cred că esenţa căderii este dorinţa omului de a fi dumnezeu fără Dumnezeu. În referatul biblic despre căderea lui Adam ni se spune că el a urmat sfatul diavolului de a mânca din pomul oprit, crezând că va deveni ca Dumnezeu.

„(Ştim)… că Dumnezeu este atotputernic şi poate să facă absolut tot, tot ce nu poţi gândi… şi mai mult (decât atât). Dar nu-i destul. O va face? „Dacă-I mânios pe mine pentru că am păcătuit, că am făcut şi asta şi aia – şi mă simt cu musca pe căciulă?”. Dumnezeu nu e mânios. Dumnezeu un singur lucru vrea: să ne deschidem inima.

Zice omul: „Mi-a venit un gând”. Ce înseamnă: „Mi-a venit un gând”?… De unde? Ce este acest gând care mi-a venit? Părintele Sofronie spune undeva că fiecare gând este un duh. Când îţi vine un gând, o idee, o viziune câteodată, ăsta-i un duh. Dacă duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu, este duh de viaţă. Dacă un gând care-ţi vine te deznădăjduieşte sau îţi provoacă necredinţă, sau te zgâlţâie într-un fel sau altul din aşezarea ta, într-o panică sau o groază fără ieşire sau într-un întuneric, gândul ăsta era de la un duh străin lui Dumnezeu, duh ucigaş.