Trăind doar duhovniceşte, este posibil să uităm, să ignorăm realitatea noastră imediată? Asta nu înseamnă că nu ne iubim semenii?
Perspectiva aceasta, pe care eu am numit-o „reducere la Dumnezeu”, dacă o facem cu conştiinţa că Dumnezeu cuprinde toate şi dacă o facem nu în duh de excludere, ci de sinteză, este posibil să trăim numai duhovniceşte. A trăi numai duhovniceşte cred că înseamnă, în primul rând, a viza numai esenţialul.
Cine vrea să se mute de la veacul acesta înșelător și să se ducă la cele veșnice? Cine vrea, cu nerăbdare, să scape de greutățile și de multele înșelătorii ale acestei vieți trecătoare și să se sălașluiască în patria unde ne cheamă zilnic Dumnezeu prin cuvântul Său?
Fiecare cuvânt al Bisericii este un mărgăritar fără de preţ pe care, dacă ajungem să-l înțelegem, cum se întâmplă câteodată, învie cugetul şi ne umple inima de o trăire care ne schimbă pentru totdeauna. Deci, să fim atenţi la fiecare cuvânt al Sfintei Liturghii, la fiecare cuvânt ce se citeşte în Biserică, şi fiecare cuvânt de rugăciune să-l facem cuvântul nostru de rugăciune. Nu numai lucruri care sunt scrise de altcineva, într-o carte pe care o citeşte altcineva cu glas tare, ci cuvântul acela trebuie să devină cuvântul meu.
Dacă nu crezi, intri într-un domeniu care se cheamă “iad”, care se cheamă “pedeapsă”, intri în tot felul de încurcături, sminteli, amărăciuni, ca fiul risipitor.
Despre Duh ne spune Mântuitorul, numindu-L Mîngîietorul: „Când Eu voi trimite pe Mângâietorul, când El va veni, va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată” (Ioan 16, 8).
– Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre Rugăciunea lui Iisus şi despre modul cum poate fi obţinut darul acestei rugăciuni.
– Dacă nu este un dar al lui Dumnezeu, de fapt nu s-ar putea face nimic. Dumnezeu ne dă darul Său în orice moment al vieţii noastre şi avem nevoie de el pentru că suntem în stare de cădere. Eu cred că esenţa căderii este dorinţa omului de a fi dumnezeu fără Dumnezeu. În referatul biblic despre căderea lui Adam ni se spune că el a urmat sfatul diavolului de a mânca din pomul oprit, crezând că va deveni ca Dumnezeu.
„(Ştim)… că Dumnezeu este atotputernic şi poate să facă absolut tot, tot ce nu poţi gândi… şi mai mult (decât atât). Dar nu-i destul. O va face? „Dacă-I mânios pe mine pentru că am păcătuit, că am făcut şi asta şi aia – şi mă simt cu musca pe căciulă?”. Dumnezeu nu e mânios. Dumnezeu un singur lucru vrea: să ne deschidem inima.
Zice omul: „Mi-a venit un gând”. Ce înseamnă: „Mi-a venit un gând”?… De unde? Ce este acest gând care mi-a venit? Părintele Sofronie spune undeva că fiecare gând este un duh. Când îţi vine un gând, o idee, o viziune câteodată, ăsta-i un duh. Dacă duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu, este duh de viaţă. Dacă un gând care-ţi vine te deznădăjduieşte sau îţi provoacă necredinţă, sau te zgâlţâie într-un fel sau altul din aşezarea ta, într-o panică sau o groază fără ieşire sau într-un întuneric, gândul ăsta era de la un duh străin lui Dumnezeu, duh ucigaş.
Cum pot afla rolul meu în viaţă? De câţiva ani mă macină această întrebare. Cum pot scăpa de ea?
Pentru lume, pentru om, nu văd decât deznădejde în cursul istoriei. Ce înseamnă nădejdea? Nădejdea este numai în Dumnezeu. Când zice Hristos Sfântului Siluan că din mândrie suferă de draci, Sf. Siluan spusese: „Doamne, Tu ești milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut, spune-mi cum să mă smeresc”.
Eram sigur că nu e de nasul meu călugăria, dar totuși aveam chemare… Și m-a dus cineva la Părintele Sofronie Saharov. I-am povestit despre mine, iar el mi-a spus: „Un an mai ai, un an nu-i mult, du-te și termină anul ăsta de școală, dar de-acum ca temei pentru călugaria ta”. Pentru mine asta a fost o gălușcă greu de înghițit, dar a urmat și mângâierea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”.
Cum să ne angajăm pe calea smereniei şi a pocăinţei? Este dificil să vorbeşti despre asta în mod valabil pentru fiecare. Cred însă că iniţiativa îi revine lui Dumnezeu. Mă gândesc la Sfântul Pavel pe drumul Damascului. Cunoaşteţi istorisirea: mergea la Damasc pentru a persecuta pe creştinii de acolo şi are această experienţă a întâlnirii nemaipomenite, uluitoare cu Iisus Hristos.
„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“. Şi să ştiţi că Dumnezeul nostru nu interzice! Nu este interzis să deznădăjduim. Ce vrea să zică Dumnezeu este că… nu-i nevoie.
Suntem mai mici şi mai sărăcăcioşi ca alţii poate, dar mă gândesc şi la cuvântul Domnului care spune că, deși drojdia în aluat este puțină şi mică, dospeşte tot aluatul şi fără de ea pâinea nu se poate face. Tot aşa să nu ne poticnim în privinţa noastră, văzând cât de smerită este Biserica Ortodoxă.
Aș răspunde așa: din moartea necunoașterii de Dumnezeu, care ne-a survenit tocmai din gustarea pomului cunoașterii. Așa cum m-a izbit întrebarea, ca fiind minunată, tot așa îmi vine să zic că m-a trăsnit și răspunsul: Moartea necunoașterii de Dumnezeu survenită tocmai prin gustarea pomului cunoașterii, dar mă iertați, de acum încolo aș vrea să zic „lemnul cunoașterii“ (aceasta era traducerea mai veche).
Frica lui Dumnezeu, atunci începe să fie „începutul înţelepciunii” – începutul, nu înţelepciune! Fiindcă sfârşitul înţelepciunii este dragoste, aşa de puternică, încât nu mai rămâne nici urmă de frică, cum ne spune Apostolul Ioan într-una din Epistolele lui.
“… Să revin la cuvântul: “Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui“. Părintele Sofronie, când a auzit cuvântul acesta pentru prima oară, a simțit că acest cuvânt era cuvânt dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan și mântuirea lui, ci pentru o întreagă epoca, pentru toată deznădejdea asta care se înfiripa într-o lume deosebit de deznădăjduită, așa cum o cunoscuse el, după primul război mondial. Aș vrea să mai adaug și cuvântul asta: când zice Dumnezeu “nu deznădăjdui!,” pe mulți i-am văzut incordandu-se peste măsură, că deja erau prea stresați, cum să mă țin să nu deznadajduiesc, să nu-L supăr pe Dumnezeu? Nu, fraților, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznădejdea, dar ne spune că … nu-i nevoie! Nu-i nevoie să deznădăjduim!