Aș vrea să vă spun acum un cuvânt și despre as­cultarea către duhovnic, al Părintelui nostru Sofronie care, în ultimii doi, trei ani, ne vorbea aproape în fiecare săptămână. Și abia atunci am înțeles o taină, pe care mulți ani m-am străduit să o înțeleg și nu am reușit. Nu-mi dădeam seama că eu, tocmai în duhul disciplinei, așa cum învățasem la școală, în lume, nu eram un răzvrătit. Am fost supus peste tot și la școală un bun elev, în sensul că nu aveau de furcă cu mine învățătorii și profesorii. Dar asta mă uimea: zeci de ani de zile m-am întrebat de ce ascultarea, așa cum o înțelegeam eu, nu mergea în mănăstire?

Ceea ce omul poate face singur este deschiderea către Dumnezeu. Și lucrul acesta îl înțeleg așa: tu, su­flete, cauți mântuirea, cauți pe Dumnezeu. Rugăciunea ta o îndrepți către Dumnezeu, spre Care mergi. Noi nu ne ducem la duhovnic așa cum merg învățații și înțelepții lumii acesteia la un om mai înțelept, la un om mai cu experiență ca să facem ucenicie. O spune deja prorocia din Vechiul Testament că vor fi învățați de la Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmășeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde știu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu?

Duhovnicia trebuie înțeleasă și făcută așa: te duci la duhovnic cu un gând ori că te spovedești, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de ve­dere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exercițiu, o disciplină necesară pentru a învăța ascultarea adevărată. Și așa începe ascultarea adevărată. Ceri Domnului: „Doamne, spune-mi ce trebuie să fac în viața mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!”. Și faceți asta în duhul Părinților din Pateric, care se du­ceau la un bătrân și cereau un cuvînt de mântuire. Cău­tau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, Tu spune-mi un cuvânt”. Și avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învățat multe lucruri și este foarte înțelept omenește, caută, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, dă-mi un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău”. Și caută nu atât în minte, ci în inimă să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.

Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoștea cu duhul nu numai viața ta, ceea ce se întâmpla în familie, în viața prietenilor, ci și ce să facă ceilalți. Și un om, uimit, îl întrebă pe Sfântul Serafim: „Părinte bun, cum știi toate lucrurile din viața mea și pe toți oamenii aceștia pe nume?”. Și el i-a răspuns: „Eu nu știu nimic; eu doar mă rog la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care știe, iar eu, rugându-mă, îți spun primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea și care știu că este de la Dumnezeu”.

Deci, eu nu știu ce să fac; părintele meu nu știe ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer și părintele îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Și atunci se întâmplă tai­na aceasta – și aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostru un proroc. Poate că este deja proroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu, pr­oroc, într-un fel, dacă starea mea de ascultare este ade­vărată, aceasta îl naște pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Așa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-a-ndăratelea!

Zic asta și ca să nu vă smintiți, căci vă poate ispiti cel rău și așa: dar dacă părintele meu n-o să știe asta? Dar dacă nu știu ce, sau nu știu cum? Nu vă smintiți de aceasta. Nașteți-vă părintele duhovnicesc prin ru­găciune! Căutați de la Dumnezeu! Cereți Domnului: „Doamne, pune în Sfinția Sa cuvântul potrivit!”. Și smeriți-vă înaintea părintelui, în numele Domnului și părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu-l știe nici el cum este, cum spunea și Sfântul Sera­fim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede și nădăjduiește că Dumnezeu nu vă va lăsa înșelați, nu vă va lăsa pe drumuri.

Și acum încă un lucru. Înțelesesem că nu trebuie să discuți cu părintele tău sfatul ce ți-l dă, că primul lucru pe care ți-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam: „Părinte, cum înțelegi asta, cum trebuie făcut?”. Și simțeam că se sfarmă totul. Și câteodată părintele se mâhnea de mine și îmi ziceam: „Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu voiam să fac mai bine. Dar cum să înțeleg cuvântul? Cum să fac, dacă nu-l înțeleg mai bine?”. Și nu pri­cepeam atunci că nu este vorba numai să înțeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deștept ca mine, mai cu experiență, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Și că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt, poate tainic, poate de neînțeles, dar acela este cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.

Nu căuta lămuriri de la duhovnic – și asta nu poate fi înțeles nici ca argument, că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine și Dumne­zeu, pe care nu trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie și spune-i părintelui: „Binecuvântează, Părinte!”. Ți-e teamă că n-o să înțelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicații. Acesta este cuvântul pe care, împlinindu-l, îl vei înțelege. Pentru că toată viața creștinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieții creștinești. Deci, părintele nu-ți va putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el și el însuși poate nu-l înțelege. Dumnezeu îl înțelege și tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înțelege, iar dacă nu poți să-l înțelegi, mai târziu poți să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlinești.

Cuvântul lui Dumnezeu este Puterea care a creat cerurile și pământul. Cuvântul lui Dumnezeu este ener­gie care creează și te creează. Te face pe tine. Sigur că nu îl vei înțeleg e acum, că îl vei înțelege când te va face ceea ce Dumnezeu vrea să te facă. Păstrarea cu­vântului se aseamănă cu pământul care-și ține sămânța ca să nu i-o fure pasărea. Păstrarea cuvântului este păstrarea unei energii tainice în inima ta, în sufletul tău, energie care te va lumina, cum spune Sfântul Ioan în Evanghelie că „viața era lumina oamenilor”. Viețuind după Cuvântul lui Dumnezeu cel dintru început, că acesta este cuvântul pe care îl primești, el te va învia și te va lumina.

Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 102-106

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.