Poate că voi începe de la un cuvânt al lui Dumnezeu, dat unui Proroc, pe care îl reia un Tropar din Joia Mare, din slujba pe care o cunoaştem ca Slujba celor Douăsprezece Evanghelii: „Două şi viclene a săvârşit împotriva Mea fiul Meu Israil: Pre Mine, Izvorul apelor, M-a lepădat şi a săpat luişi fântâni sparte” (Ieremia 2, 13).

Aicea este Dumnezeu Care plânge. Pe Sine Se plânge Dumnezeu? Ca Adam, că eu L-am lepădat? Are Dumnezeu Cel Atotputernic, Atotştiutor, nevoie de ceva sau de cineva ca să Se împlinească? Îi este lui Dumnezeu urât dacă e singur? Ca creştin, nu am nevoie să mai vorbesc despre asta. Vă daţi seama că întrebarea este numai retorică. Ar fi un nonsens. Dumnezeu plânge pe fiul Său, pe Adam. Dumnezeu plânge tot sufletul care se cunoaşte pe sine ca eu. Pe mine mă plânge Dumnezeu.

A lepădat Adam pe Izvorul apelor şi a făcut luişi fântână, fântână spartă, care nu poate să ţină apele. Până când, Adame? Până atunci când vei muri de sete, nădăjduind în deznădejde, în loc să nădăjduieşti în Cel ce te-a făcut, Care plânge, în cuvintele lui Hristos către poporul israelit din vremea aceea, către Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit” (Luca 13, 34).

Şi Dumnezeu plânge. Plânge pe Adam. Dumnezeu, dacă nu pe El Se plânge, ci plânge încăpăţânarea, îndărătnicia omului, apăi putem înţelege că Dumnezeu Se căieşte pentru răutăţile omului. Şi cuvântul acesta îl iau din Scriptură. Nu-mi amintesc în care din Scripturi este scris că „Dumnezeu Se căieşte de răutăţile noastre” (Ioil 2, 13), şi acesta este un cuvânt care ar trebui păstrat, fiindcă pocăinţa adevărată este intrarea omului în căinţa lui Dumnezeu; Dumnezeu Care vrea să sălăşluiască în om; Dumnezeu despre Care este spus că odihneşte întru sfinţi – şi sfinţi ne-a gândit pe toţi; Dumnezeu plânge pentru îndărătnicia mortală a omului. Până unde? Plânge până căinţa lui Dumnezeu ajunge la pogorârea Lui în neamul nostru.

fragment din conferinta sustinuta de parintele Rafail Noica la Alba-Iulia in decembrie 1995, cu titlul “Despre pocainta“, in: Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2002

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.