Spuneam să nu dispreţuim prostiile. Acum zic să nu dispreţuim nici păcatul, ca putinţă de a ne revela virtutea, dacă n-o cunoaştem. Şi, în păcat, lucrul care îl sminteşte pe om de cele mai multe ori, este cel mai apropiat de dragoste; este ispita cea mai uşoară pentru diavol, este o iubire, este o împreunare.
O să vă mai spun un lucru. Îmi spunea un ieromonah că a cunoscut o monahie bătrână care acum e la Domnul, Dumnezeu s-o odihnească, care i-a zis într-o zi, după Revoluţie: “Părinte, nu ştiu în ce vremi trăim! Eu am apucat războiul, am apucat foametea de după război, dar zile ca astea n-am mai văzut. Deunăzi mi-au trebuit patru ceasuri ca să zic un acatist!“.
Ce este păcatul? Vă spun din amărăciunea experienței mele: este nimic, este moarte. Are o aparență de frumusețe, de viață, de plăcere, de adâncime, de înțelepciune: minciună!
Mărturiseşte tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimenea, dar nimenea este drept înaintea lui Dumnezeu, nimenea a găsit sfinţenia, nimenea a găsit slava lui Dumnezeu, nici viaţa vecinică, toţi suntem robi morţii. Dar iată că în fiecare din noi trăieşte un bogătaş. A, că eu am educaţie, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu-ştiu-ce decât altul.
Crucea este blestemul cel mare, este pedeapsa cea mai grozavă, cea mai înjositoare, destinată celor mai răi nelegiuiţi. Or, Dumnezeu, în mila Lui, a luat asupra Lui acest blestem şi din ea a făcut cinstea cea mai mare, căci crucea este semnul Fiului Omului; este semn de binecuvântare, armă de nebiruit împotriva diavolului.
Părinte Rafail, aţi spus că pe meleagurile noastre ortodoxia este puţin înţeleasă şi trăită; am dori să ne conştientizaţi mai mult asupra acestui lucru.
Сu Părintele Sofronie Saharov am învățat multe lucruri. Am învățat să înțeleg mai adânc și mai deplin multe dintre caractericsticile lui Dumnezeu, văzând și trăind caracteristicile Părintelui Sofronie. Cu cât un om trăiește mai mult poruncile lui Hristos, cu atât mai mult poate să-i învețe pe cei din jur Cine este Dumnezeu.
Aș vrea să vă spun acum un cuvânt și despre ascultarea către duhovnic, al Părintelui nostru Sofronie care, în ultimii doi, trei ani, ne vorbea aproape în fiecare săptămână. Și abia atunci am înțeles o taină, pe care mulți ani m-am străduit să o înțeleg și nu am reușit.
Problema existenţei sau neexistenţei lui Dumnezeu s-a pus, sub formă de criză, abia când am ajuns în Occident. Cînd eram în ţară, copil fiind, credeam şi mă satisfăcea răspunsul că Dumnezeu există şi că trebuie să crezi în El, deşi nu ai nici o dovadă. În Anglia — poate şi pentru că am mai crescut cu vârsta — mi-am pus problema: există sau nu există Dumnezeu?
Duhovnicia este nu istorie, nu morală, nu psihologie, nu lucru trupesc; ea înglobează pe toate acestea, dar duhovnicia este duh, și este adevăr: cuvintele Mântuitorului! Și iar cuvintele Mântuitorului: „Este duh, și este viață”, precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm și în rugăciune să fie primit și căutat de ucenicii noștri. […]
Poate că voi începe de la un cuvânt al lui Dumnezeu, dat unui Proroc, pe care îl reia un Tropar din Joia Mare, din slujba pe care o cunoaştem ca Slujba celor Douăsprezece Evanghelii: „Două şi viclene a săvârşit împotriva Mea fiul Meu Israil: Pre Mine, Izvorul apelor, M-a lepădat şi a săpat luişi fântâni sparte” (Ieremia 2, 13).
Cei care, miluindu-se de către Dumnezeu, caută către cele de sus, nu mai poftesc după ale pământului. Un lucru care deja începuse la treapta blândeţii, acum se desăvârşeşte.
„Cinstim pe duhovnic, dar dacă-l idolatrizăm ajungem să-l necinstim. Ucenicul bun este omul care are mintea îndreptată către Dumnezeu și care caută răspuns de la Dumnezeu, nu de la om, dar care se duce la om ca să primească răspunsul lui Dumnezeu.
Părintele Sofronie socotea că blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Bănuiesc că mulţi din contemporanii noştri sunt “bine mersi” fără Dumnezeu. Poate ne e un pic dor de El, poate mai avem şi nişte greutăţi şi ne amintim că mai este şi Dumnezeu şi poate… să ne ajute El când alţii nu pot, însă nu ne dăm seama…; a murit ceva în sufletul nostru şi nu ne dăm seama – tocmai fiindcă suntem morţi – ce moarte înseamnă faptul de a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Există un progres în ceea ce priveşte înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu? Cum se manifestă acesta?
Și ce este păcatul? Vă spun din amărăciunea experienţei mele: este nimic, este moarte. Are o aparenţă de frumusețe, de viaţă, de plăcere, de adâncime, de înţelepciune: minciună! Se poate evita calea asta a păcatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugăciune.