Și ce este păcatul? Vă spun din amărăciunea experienţei mele: este nimic, este moarte. Are o aparenţă de frumusețe, de viaţă, de plăcere, de adâncime, de înţelepciune: minciună! Se poate evita calea asta a păcatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugăciune.
Rugăciunea este cuvânt; cuvântul este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul. Cuvântul este taină mare şi Părintele nostru Sofronie spune că are rădăcini metafizice. În sens adânc, cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune. Cum putem să repetăm aceeaşi Liturghie (unii preoţi zilnic) şi să nu ne plictisim, cum ne acuză unii că este ca şi cum am vedea aceeaşi piesă de teatru în fiecare zi? Fiindcă Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om. Este cuvânt viu fiindcă este energie dumnezeiască. Chiar la nivelul omului există energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, în lucrul cel mai obişnuit al lumii noastre, când doi îndrăgostiţi îşi spun: „Te iubesc!” ar putea unul să răspundă: „Ştiu, că mi-ai mai spus-o de 20 de ori deja”. Aceasta nu este informaţie, este comuniune. Le place să audă cuvântul ăsta. Se înnoiesc prin el în prietenia, în apropierea lor.
Cuvântul însă creşte mult mai mult în rugăciune, când ne adresăm Domnului cu „Tu”. Biserica este cultura fără egal în istorie şi ne-a dat cuvinte de comuniune cu însuşi Cel fără de început Care, smerit, Se pogoară la mintea noastră, ca să înalţe mintea noastră la mintea Lui cea fără de început.
Rugăciunea este cuvânt de comuniune la care trebuie să fim cu mare atenţie. „Să luăm aminte, — cum se spune în Liturghie — înţelepciune!”. Este cuvînt pe care nu trebuie să-l pierdem. Când suntem în biserică la slujbe, sau când citim rugăciunile de dimineaţă, de seară, ori înainte sau după împărtăşanie, trebuie să fim atenţi să nu devină o formalitate. Căci fiecare cuvînt este un mărgăritar de mult preţ, cum pământul şi cerul nu au.
Prin cuvântul rugăciunii trebuie să-L invităm pe Dumnezeu în cele mai obişnuite clipe ale vieţii noastre, fiindcă, aş zice, pe de o parte să sfinţim timpul, să sfinţim clipa, să sfinţim lucrurile noastre zilnice şi, pe de altă parte, să facem din orice clipă, din orice moment prielnic, un prilej de rugăciune. Aşa, de altfel, găsim şi în cărţile bisericeşti (mă gândesc la Molitfelnic şi Aghiazmatar), rugăciuni de binecuvântare pentru toate clipele vieţii omului: binecuvântăm câmpul, binecuvântăm secerişul, binecuvântăm casa, binecuvântăm călătoria, ne rugăm pentru boală etc. Dar, pe de altă parte, secerişul şi semănatul şi boala şi călătoria vă spun că sunt un bun prilej ca să ne gândim şi la Dumnezeu. Până la urmă toate acestea trec; rămâne rugăciunea.
Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, p. 76-78