Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: „Dacă vă voi spune nu veți crede.” Aceasta-i condiția umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alții. Nu vrem, nu putem, nu știm, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalți. Experiențele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuți. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicația, obține legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-i pilda, să tăcem neîncruntați?
Treptele iertării
Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți.
Ne iertăm și mai greu pe noi înșine. Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta.
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greșit. Cine ajunge să poată ierta pe cel față de care a greșit, cu adevărat izbutește un lucru greu, cu adevărat bate un record.
Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei și contabilei noastre răutăți. E și cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) și nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).
Când Francezii spun „Dieu a créé l’homme à son image qui le lui a bien rendu”, trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul și asemănarea Sa îi plătim cu aceeași monedă, închipuindu-ni-L după chipul și asemănarea noastră: atât de răi și neiertători încât nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvârșire orice. Nu! Nu putem gândi o putere, oricât de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.
Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care l-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, l-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puțin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea și mărinimia noastră.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992
Dumnezeu să ne ajute pe toți ♥️