Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.
Am primit scrisoarea ta sau, mai bine zis, „gazeta” ta! ! Am râs când am văzut-o şi m-am neliniştit când am citit-o.
De ce gândeşti astfel, copilul meu? Nu s-a întâmplat absolut nimic si nici nu se va întâmpla.
Citim în Psalmii lui David: ”Iar peste durerea rănilor mele au adăugat şi altă durere” (Psalm 68, 27). Acest lucru se potriveşte foarte bine cu ceea ce noi denumim conştiinţă, fiindcă aceasta, numai durere şi chin aduce în viaţa omului. S-ar părea că ”pedeapsa” aceasta i-a fost dată omului ca să se chinuiască fără nici un motiv pe această cale fără întoarcere, în dificilele împrejurări ale vieţii lui. Ce influenţă are asupra vieţii conştiinţa, şi, mai ales, ce anume exercită ea, astfel încât să controleze la sânge gândurile şi faptelor tuturor? Ea este un prigonitor continuu al liniştii, un vierme neadormit care sălăşluieşte în minte şi în inimă şi otrăveşte fiecare mişcare şi fiecare acţiune a omului care ar avea drept scop confortul şi liniştea sa.
Printre îndatoririle pe care pururea-pomenitul Stareţ ne învăţa să le împlinim încă din primele zile ale înţeleptei lui povăţuiri erau şi cea a bunei rânduieli şi a programului, descriindu-ne în acelaşi timp neorânduiala în cele mai întunecate culori. Adesea ne spunea apoftegma Sfântului Efrem Sirul: „cei care nu au povățuitor cad ca frunzele”, ceea ce înseamnă, aşa cum ne spunea el, lipsa programului.
Ținta desăvârșirii, urmărită de monah în starea ei mai presus de fire a desăvârșirii celei după Dumnezeu, este dragostea pe care o cultivă mereu în cadrul vieții lui monahale. Cum este cu putință ca dintr-un program monahal, a cărui bază este dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, să lipsească sociabilitatea și solidaritatea? Monahul este membru credincios al Bisericii și foarte devreme s-a mobilizat, în special la începuturile ființării ei. Dar și ulterior și până astăzi se întâlnește iubirea de străini și dragostea în instituțiile monahale.
Manifestându-și dragostea lor, monahii nu s-au mulțumit numai cu unele tipuri concrete de filantropie, cum ar crede cineva, ci și-au extins grija lor la absolut orice nevoie a aproapelui, fie ca individ, fie mai ales la nivel social.
Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh” poate fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această îmbinare minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa fierbinte, astfel ca roadele nevoinţei sale să fie întotdeauna bune. Hotărârea, curajul şi credinţa în Dumnezeu – singurul lucru ce se cere de la firea raţională – sunt cele mai importante caracteristici ale libertăţii omului, care exprimă voinţa sa şi care pricinuiesc şi atrag lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte.
Un alt motiv, la fel de necesar, care impune rânduiala programului este nestatornicia caracterului omului după căderea lui Adam. Dar şi starea de păcătoşenie, pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, şi lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte, măresc, cum este şi firesc, descurajarea. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte atât de mult reuşita noastră, cum fac hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit.
Cea mai importantă dintre însuşirile sufletului este, potrivit Scripturii, asemănarea cu Fiinţa dumnezeiască. Această încredinţare că firea omenească a fost zidită „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” este cea mai înaltă demnitate, care s-a dat vreunei făpturi zidite de Dumnezeu. În nici un alt moment al întregii lucrări de zidire a făpturii nu Şi-a descoperit Dumnezeu Făcătorul într-atât mulţumirea Sa ca la zidirea omului, care, în chip paradoxal, nu a fost făcut prin poruncă, precum restul făpturilor, pentru care „a zis şi s-au făcut” (Psalmi 32, 9); şi nici locuinţa omului nu a fost făcută prin poruncă, de vreme ce „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Facerea 2, 8).
Ascultarea! Atunci când faceți ascultare, îi surpați puterea diavolului. Cel ce nu face ascultare, are viu înlăuntrul său ego-ul. Ego-ul este firea diavolului, este firea pierzării. Este începutul iadului și al nihilismului. Exista „Eu”? Nu a spus Dumnezeu: „Eu”! Priviți la Iisus, Care este adevăratul Creator și Susținător al tuturor făpturilor! Când a mărturisit despre cum au fost nimiciți demonii, a spus: „Am văzut pe satana ca un fulger cazând din cer”.
Putem să simțim război duhovnicesc, luptă interioară, zdrobire, dar aceasta nu înseamnă înfrângere, ci biruință! Trebuie să spunem și noi ceea ce au spus toți Sfinții de veacuri: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere!”. Vedeți adevărata mărturisire! „Pentru cuvintele buzelor Tale, Doamne, eu am păzit căi aspre”. Forma războiului nu înseamnă înfrângere. Este cu neputință! Pentru că, mai întâi suntem ispitiți de diavol, căruia i s-a dat stăpânire ca să ne războiască.
Plăcere este tot ceea ce face plăcută viaţa şi ne-o îndulceşte. Plăcerile sunt de două feluri, aşa cum şi firea noastră este îndoită. Suntem constituiţi din trup şi suflet şi fiecare element are părţile lui constitutive şi simţurile corespondente, iar plăcerile aparţin ambelor părţi ale firii omeneşti. Există, aşadar, plăceri trupeşti, care se fac simţite prin intermediul mădularelor trupului, şi plăceri duhovniceşti, care ţin de universul nostru sufletesc şi duhovnicesc.
De vreme ce [războiul] acesta este nevăzut, nu îl vedem. Doar adevărații nevoitori îl cunosc din lucrările și consecințele sale. Martor nemincinos al acestui fapt este Apostolul Pavel: „Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (II Corinteni 2, 11), spune vorbind despre meșteșugirile diavolului. Războiul nevăzut există din pricina atotcuprinzătoarei pervertiri a firii, care se împotrivește ținerii legii dumnezeiești și a voii dumnezeiești.
Prin petrecerea noastră monahală, fie practică, fie contemplativă, urmărim să ajungem la scopul dorit. Și care este acesta? Este exact să lepădăm omul vechi care este format din patimi și pofte și, prin har, să-l îmbrăcăm pe cel nou, pe cel zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu , și să provocăm harul dumnezeiesc să vină în noi. Dar nu numai atât, ci și noi care avem pârga Duhului și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru [1]. Acesta este scopul nostru.
Cine ar putea vreodată să păzească harul dumnezeiescului Botez și să țină dumnezeieștile porunci cum a făgăduit când s-a botezat? Desigur nimeni, chiar dacă ar trăi numai o zi pe fața pământului, potrivit prorocului. Suntem chemați, vedeți, păcătoși și împătimiți fiind și trăind în medii păcătoase și potrivnice, să umblăm pe calea virtuților și sfințeniei. Alegerea binelui este ușoară, aplicarea lui cere însă luptă. Duhul este râvnitor, trupul însă neputincios. Prin urmare, pocăința este singura noastră nădejde și singurul ajutor care rămân omului păcătos, ca să reușească în menirea lui.
Prin petrecerea noastră monahală, fie practică, fie contemplativă, urmărim să ajungem la scopul dorit. Și care este acesta? Este exact să lepădăm omul vechi care este format din patimi și pofte și, prin har, să-l îmbrăcăm pe cel nou, pe cel zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și să provocăm harul dumnezeiesc să vină în noi. Dar nu numai atât, ci și noi care avem pârga Duhului și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Acesta este scopul nostru. Părinții, ca să ne conducă la acest scop, ne-au dat diferite tipicoane și programe și rânduieli tipiconale.
Baza pocăinței este lepădarea de sine. Pentru că voința și plăcerea de sine și iubirea de sine și egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putință ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi. Da! Cum altfel să ne umbrească Harul dacă nu vom deveni curați cu inima? Fără inimă curățită nu-L vom vedea pe Dumnezeu. Nu că nu-L vom vedea, dar nici nu-L vom simți.
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc.