Un alt motiv, la fel de necesar, care impune rânduiala programului este nestatornicia caracterului omului după căderea lui Adam. Dar şi starea de păcătoşenie, pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, şi lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte, măresc, cum este şi firesc, descurajarea. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte atât de mult reuşita noastră, cum fac hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit.

Continuare …

Cea mai importantă dintre însuşirile sufletului este, potrivit Scripturii, asemănarea cu Fiinţa dumnezeiască. Această încredinţare că firea omenească a fost zidită „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” este cea mai înaltă demnitate, care s-a dat vreunei făpturi zidite de Dumnezeu. În nici un alt moment al întregii lucrări de zidire a făpturii nu Şi-a descoperit Dumnezeu Făcătorul într-atât mulţumirea Sa ca la zidirea omului, care, în chip paradoxal, nu a fost făcut prin poruncă, precum restul făpturilor, pentru care „a zis şi s-au făcut” (Psalmi 32, 9); şi nici locuinţa omului nu a fost făcută prin poruncă, de vreme ce „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Facerea 2, 8).

Continuare …

Ascultarea! Atunci când faceți ascultare, îi surpați puterea diavolului. Cel ce nu face ascultare, are viu înlăuntrul său ego-ul. Ego-ul este firea diavolului, este firea pierzării. Este începutul iadului și al nihilismului. Exista „Eu”? Nu a spus Dumnezeu: „Eu”! Priviți la Iisus, Care este adevăratul Creator și Susținător al tuturor făpturilor! Când a mărturisit despre cum au fost nimiciți demonii, a spus: „Am văzut pe satana ca un fulger cazând din cer”.

Continuare …

Putem să simțim război duhovnicesc, luptă interioară, zdrobire, dar aceasta nu înseamnă înfrângere, ci biruință! Trebuie să spunem și noi ceea ce au spus toți Sfinții de veacuri: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere!”. Vedeți adevărata mărturisire! „Pentru cuvintele buzelor Tale, Doamne, eu am păzit căi aspre”. Forma războiului nu înseamnă înfrângere. Este cu neputință! Pentru că, mai întâi suntem ispitiți de diavol, căruia i s-a dat stăpânire ca să ne războiască.

Continuare …

Plăcere este tot ceea ce face plăcută viaţa şi ne-o îndulceşte. Plăcerile sunt de două feluri, aşa cum şi firea noastră este îndoită. Suntem constituiţi din trup şi suflet şi fiecare element are părţile lui constitutive şi simţurile corespondente, iar plăcerile aparţin ambelor părţi ale firii omeneşti. Există, aşadar, plăceri trupeşti, care se fac simţite prin intermediul mădularelor trupului, şi plăceri duhovniceşti, care ţin de universul nostru sufletesc şi duhovnicesc.

Continuare …

De vreme ce [războiul] acesta este nevăzut, nu îl vedem. Doar adevărații nevoitori îl cunosc din lucrările și consecințele sale. Martor nemincinos al acestui fapt este Apostolul Pavel: „Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (II Corinteni 2, 11), spune vorbind despre meșteșugirile diavolului. Războiul nevăzut există din pricina atotcuprinzătoarei pervertiri a firii, care se împotrivește ținerii legii dumnezeiești și a voii dumnezeiești.

Continuare …

Prin petrecerea noastră monahală, fie practică, fie contemplativă, urmărim să ajungem la scopul dorit. Și care este acesta? Este exact să lepădăm omul vechi care este format din patimi și pofte și, prin har, să-l îmbrăcăm pe cel nou, pe cel zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu , și să provocăm harul dumnezeiesc să vină în noi. Dar nu numai atât, ci și noi care avem pârga Duhului și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru [1]. Acesta este scopul nostru.

Continuare …

Prin petrecerea noastră monahală, fie practică, fie contemplativă, urmărim să ajungem la scopul dorit. Și care este acesta? Este exact să lepădăm omul vechi care este format din patimi și pofte și, prin har, să-l îmbrăcăm pe cel nou, pe cel zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și să provocăm harul dumnezeiesc să vină în noi. Dar nu numai atât, ci și noi care avem pârga Duhului și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Acesta este scopul nostru. Părinții, ca să ne conducă la acest scop, ne-au dat diferite tipicoane și programe și rânduieli tipiconale.

Continuare …

Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc.

Continuare …

Noi, monahii, avem harul sub două forme, după cum v-am spus și altă dată: l-am primit o dată la botez și l-am mai primit încă o dată la tunderea în monahism. Și este cu noi, este în noi sub forma maternității duhovnicești. Dar harul nu poate să intervină pentru că are întâietate libertatea persoanei. Cu toate că omul se îndreaptă către stricăciune și moarte, Dumnezeu nu ne-a ,,retras” dreptul libertății personale, astfel încât să nu mai avem libertatea de a gândi, a lua hotărâri și a făptui. Asta înseamnă să ai libertate ca persoană. În continuare, dumnezeiescul har, care este în noi, așteaptă ca libertatea să acționeze mai întâi și să hotărască: ,,Aleg binele și urăsc răul”.

Continuare …

1. De vreme ce trăim într-o mănăstire de obşte, trebuie cu intenţia noastră nesilită şi cu inimă binevoitoare să ne tăiem orice voie în faţa Egumenului. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom dobândi simplitatea şi se va mortifica cu totul voia noastră proprie.
2. Acela este într-adevăr monah adevărat care izbuteşte să ajungă la trezvie, şi are adevărata trezvie acela care este monah după inimă.
3. Monah este acela care şi-a îndepărtat mintea sa de lucrurile materiale şi se afieroseşte lui Dumnezeu prin înfrânare, dragoste, psalmodie şi rugăciune.

Continuare …

Având ca punct de plecare pocăința, Monahul începe lupta pentru dobândirea desăvârșirii și îndumnezeirii în sânurile și după credința Bisericii, al cărei membru nedespărțit este. Având ca primă bază lepădarea de lume și înstrăinarea, pune cele dintâi temelii ale lui. Monahul este „produsul” pocăinței și nu înțelege pocăința în cadrele strâmte numai ale încetării faptelor rele, ci o înțelege ca pe o completă omorâre a răului, până la nivelul simplei gândiri, îndârjindu-se, ca să spunem așa, să șteargă din memoria lui și simpla amintire a răului. După pocăință, a doua lui performanță este dobândirea virtuților până în punctul de a le vedea ca pe o lucrare firească, având ca model viața atotvirtuoasă a Domnului nostru Iisus Hristos. Următorul și ultimul pas al lui este răpirea minții lui prin harul Duhului Sfânt în dumnezeiască vedere.

Continuare …

Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.
Trebuie să-i mulțumim lui Hristos și Preacuratei Maicii Sale că ne-a învrednicit să fim iarăși împreună. Situația mea este foarte grea, sunt aproape paralizat. Dar, omenește, mi-am pus nădejdea în Dumnezeu și m-am rugat și la Maica Domnului să-mi ajute, pentru că voiam și eu să vă văd, să ne întâlnim, să fim împreună. Iar acest lucru are o foarte mare importanță în ceea ce privește scopul nostru.

Continuare …