Baza pocăinței este lepădarea de sine. Pentru că voința și plăcerea de sine și iubirea de sine și egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putință ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi. Da! Cum altfel să ne umbrească Harul dacă nu vom deveni curați cu inima? Fără inimă curățită nu-L vom vedea pe Dumnezeu. Nu că nu-L vom vedea, dar nici nu-L vom simți.
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc.
Noi, monahii, avem harul sub două forme, după cum v-am spus și altă dată: l-am primit o dată la botez și l-am mai primit încă o dată la tunderea în monahism. Și este cu noi, este în noi sub forma maternității duhovnicești. Dar harul nu poate să intervină pentru că are întâietate libertatea persoanei. Cu toate că omul se îndreaptă către stricăciune și moarte, Dumnezeu nu ne-a ,,retras” dreptul libertății personale, astfel încât să nu mai avem libertatea de a gândi, a lua hotărâri și a făptui. Asta înseamnă să ai libertate ca persoană. În continuare, dumnezeiescul har, care este în noi, așteaptă ca libertatea să acționeze mai întâi și să hotărască: ,,Aleg binele și urăsc răul”.
A scos salteaua, dacă se poate spune că a avut ceva ca aşternut în prima jumătate a vieţii sale, şi şi-a făcut un scaun de lemn, ca un fotoliu, ca să-şi poată rezema mâinile. În acesta a stat şi a dormit timp de opt ani, atâta cât a durat şi războiul cu patimile trupești, fără să se întindă deloc pe coaste.
Primul semn clar al necontenitului război şi al ispitirilor s-a arătat după vedenia mobilizării în prima linie şi după adormirea în Domnul a stareţului Efrem la Sfântul Vasile.
1. De vreme ce trăim într-o mănăstire de obşte, trebuie cu intenţia noastră nesilită şi cu inimă binevoitoare să ne tăiem orice voie în faţa Egumenului. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom dobândi simplitatea şi se va mortifica cu totul voia noastră proprie.
2. Acela este într-adevăr monah adevărat care izbuteşte să ajungă la trezvie, şi are adevărata trezvie acela care este monah după inimă.
3. Monah este acela care şi-a îndepărtat mintea sa de lucrurile materiale şi se afieroseşte lui Dumnezeu prin înfrânare, dragoste, psalmodie şi rugăciune.
Având ca punct de plecare pocăința, Monahul începe lupta pentru dobândirea desăvârșirii și îndumnezeirii în sânurile și după credința Bisericii, al cărei membru nedespărțit este. Având ca primă bază lepădarea de lume și înstrăinarea, pune cele dintâi temelii ale lui. Monahul este „produsul” pocăinței și nu înțelege pocăința în cadrele strâmte numai ale încetării faptelor rele, ci o înțelege ca pe o completă omorâre a răului, până la nivelul simplei gândiri, îndârjindu-se, ca să spunem așa, să șteargă din memoria lui și simpla amintire a răului. După pocăință, a doua lui performanță este dobândirea virtuților până în punctul de a le vedea ca pe o lucrare firească, având ca model viața atotvirtuoasă a Domnului nostru Iisus Hristos. Următorul și ultimul pas al lui este răpirea minții lui prin harul Duhului Sfânt în dumnezeiască vedere.
Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.
Trebuie să-i mulțumim lui Hristos și Preacuratei Maicii Sale că ne-a învrednicit să fim iarăși împreună. Situația mea este foarte grea, sunt aproape paralizat. Dar, omenește, mi-am pus nădejdea în Dumnezeu și m-am rugat și la Maica Domnului să-mi ajute, pentru că voiam și eu să vă văd, să ne întâlnim, să fim împreună. Iar acest lucru are o foarte mare importanță în ceea ce privește scopul nostru.
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athis, în curtea căreia este și înmormântat.
Plânsul se naște din simțirea micimii, a nimicniciei, a ticăloșeniei și a neputinței omului. Plânsul este cel mai nemincinos ambasador către aceia care pot oferi izbăvire și ajutor, mai cu seamă însă către Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic să dea mângâiere.
Plânsul nu exista atunci când omul se afla în sânurile iubirii desăvârșite și ale înfierii lui Dumnezeu. A fost adăugat și acesta la pedepsele pedagogice date împotriva neobrăzării omenești de după cădere.
„Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). În această frază Apostolul Pavel pune în paralel relaţia dintre bărbat şi femeie, care există în căsătorie, cu relaţia dintre Hristos şi Biserică.
Aşa cum Domnul nostru, în calitate de cap, S-a unit pe Sine cu Biserica şi formează un singur trup – chiar dacă cea din urmă este formată din multe mădulare –, aşa şi în căsătorie, unirea legală a celor două părţi: bărbatul şi femeia, formează o unitate; o singură fire, aşa cum a fost ea alcătuită la începutul zidirii.
Să mulțumim încă o dată bunătății lui Dumnezeu și iubirii de mamă a Preasfintei Fecioare Maria care ne-au adunat pe toți aici împreună pentru a ne înnoi puterile și hotărârile în Hristos. Cu harul lui Dumnezeu, nu ne vom retrage și vom continua, cerând mijlocirea Sf. Apostol și Evanghelist Matei și a celorlalți Sfinți să ne ajute, și de asemenea a celorlalți Părinți care, în acest loc, au bineplăcut Domnului. De aceea, cel mai mare lucru pe care-l voi înfățișa evlaviei voastre este acela că am primit respectul pe care-l aveți în nevrednicia mea, precum și dragostea voastră, și am început, fără să am vreo pricepere, având încredere în dorințele și dragostea voastră și, puțin câte puțin, am reușit să ajung aici.
Botzul este identitatea mărturisirii credincioşilor creştini, a celor ce se supun cu toată fiinţa lui Dumnezeu, a adevăraţilor cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor, a mădularelor statornice ale trupului lui Hristos şi deci a moştenitorilor vieţii veşnice.
Dumnezeiescul botez, din perspectiva ortodoxă şi numai din aceasta, este restabilirea şi redobândirea alcătuirii noastre dintru început, cea „după chipul şi asemănarea” Ziditorului nostru şi, prin urmare, redobândirea identităţii noastre personale.
Gheronda Iosif Vatopedinul a zâmbit după moarte. Zâmbet din Eternitate
A fost un mare părinte isihast, model exemplar al vieţii isihaste, un înnoitor al duhului Mănăstirii Vatopedu, dar şi ucenic apropiat al marelui ascet Iosif Isihastul, monahul Iosif Vatopedinul rămâne în istorie ca un nevoitor al rugăciunii şi al practicii ascetice. Mulţi teologi şi părinţi duhovniceşti l-au considerat pe drept cuvânt un sfânt contemporan.
Cum să descriem vasul iubirii, unealta şi mijlocul prin care Dumnezeu Ziditorul comunică cu făpturile Sale? Cum să o descriem pe aceasta, care s-a numit pe ea însăşi fiică a lui Dumnezeu şi iconom al desăvârşitelor bogăţii.
Când Sfântul Ioan cel Milostiv era tânăr, se gândea să pună în lucrare în viaţa sa împreună-pătimirea şi milostenia. Atunci i s-a înfăţişat această atotvirtute şi ca o împărăteasă plină de har i-a grăit:
Proprie omului înţelept (priceput) îi este slobozenia faţă de orice simţire iraţională şi de orice dispoziţie şi mişcare pătimaşă. Din acestea se iveşte controlul şi stăpânirea asupra înţelesurilor şi apoi urmează folosirea dreaptă şi fără de greşeală a lucrurilor.
De asemenea, purtarea blândă şi delicată faţă de apropiaţii săi, cugetul smerit, compătimirea, milostivirea, facerea de bine faţă de toţi, statornicia voinţei în hotărârile pe care le ia, în opoziţie cu nestatornicia de dinainte, sunt însuşirile omului înţelept.
Părinţii noştri cei cercaţi ne învaţă că uneori trebuie să zicem toate cuvintele rugăciunii, iar alteori, mai cu seamă la început, din pricina neputinţei minţii de a ţine mai multe cuvinte, să spunem Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă. Nu trebuie însă să schimbăm des cuvintele rugăciunii şi să spunem când una, când alta, deoarece nu se întemeiază o bună obişnuinţă. Rostim rugăciunea uneori cu gura, „cu glas”, cu voce înceată, în şoaptă, pentru ca să fie ţinută mintea pe loc mai uşor din împrăştierea şi confuzia mediului înconjurător, iar alteori mental, aşadar, doar în mintea noastră. Ambele moduri de rugăciune sunt necesare şi folositoare.
Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 94