Firea pocăinței o simte fiecare suflet rațional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăților disprețuiește…”. De aceea întâlnim pocăința și la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învățături dumnezeiești, ci un sentiment natural al sufletului rațional.
După definiția Părinților, smerenia este harismă a Duhului Sfânt și nu numai o ispravă omenească. Dar este dată celor care o doresc, o urmăresc și lucrează stăruitor acele lucruri care contribuie la dobândirea acestui bine. Smerenia începe de la a cugeta cineva smerit și ajunge la a făptui smerit. Cine crede că are mai multe aptitudini decât au alții și cugetă smerit despre el însuși, acesta începe să-l prețuiască pe colegul lui, primește indicațiile altora, când îl observă, și ascultă sfaturile altora. Acesta devine mai moale în caracterul lui, își stăpânește mânia și este mișcat cu ușurință spre compătimire.
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
„Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă.
De ce să mă descurajez? Am alunecat.. Am alunecat pentru că nu am ajuns încă la nepătimire. Am fost înșelat și am făcut o neasculatare, mi-am făcut vreo voie, iar diavolul îmi aduce descurajarea…
Lepădarea de lume și înstrăinarea, ca primi pași, sunt în același timp și o mărturisire practică a celui ce se pocăiește cu sinceritate, pentru că arată faptic depărtarea de viața lui pătimașă anterioară și o impune însuși glasul dumnezeiesc celor pe care îi cheamă la înrolarea în petrecerea virtuoasă cea după Dumnezeu.
„În războiul nevăzut, ispitele se fac pricinuitoare de cunoaştere duhovnicească pentru cei cu luare-aminte. Ispită se numeşte şi orice împotrivire faţă de nevoinţa noastră pentru credinţă şi evlavie, atunci când ne silim să ne supunem lui Dumnezeu.
Fraţi şi părinţi, aşa cum în viaţa de zi cu zi pe fiecare om îl preocupă mijloacele, temeiurile şi lucrurile care pot contribui la reuşita lui profesională, aşa şi noi ne vom preocupa de mijloacele şi temeiurile care ne sunt de folos duhovnicesc. Iar acestea sunt toate cele câte ne ajută la făptuire şi la contemplaţie, adică la scopurile luptei şi ale războiului nostru duhovnicesc.
În ipostasul nostru îndoit, trup şi suflet, pot fi identificate prin analogie şi două moduri de acţiune şi de nevoinţă, pentru a reface şi a transfigura chipul întreg al stricăciunii noastre.
Este adevărat că după cădere ne-am pierdut orientarea, am uitat că suntem plăsmuiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, că aici în această lume suntem exilați și în scurtă vreme vom pleca și ne vom întoarce la locașurile veșniciei. Dar care veșnicie? Căci veșnicie este în ambele laturi. Veșnicie este acolo unde este fericirea și bucuria cu Dumnezeu. Dar tot veșnicie este și acolo unde este osânda și conviețuirea cu diavolul.
Proorocia este mai înainte grăirea celor ce urmează să se întâmple, cu ajutorul şi lucrarea harului dumnezeiesc. Dumnezeu, Cel ce a făcut toate şi Se îngrijeşte de ele, prin pronia Sa cea atotmântuitoare, „Cel ce pe toate le cunoaşte mai înainte de naşterea lor”, îl înştiinţează pe om dinainte despre ce are să se întâmple în viitorul imediat sau depărtat, din două motive.
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
Ispitele au fost numite astfel, pentru că dau naştere experienţei şi sunt, după firea lor, toate faptele mâhnicioase din viaţă, de la durerea cea mai mică până la durerea cea mai mare a tuturor oamenilor, care este moartea.
„Dumnezeu sălășluiește în cei singuratici în casa liniștii ca în niște robi ai Lui singuri-luptători, întărindu-i pe ei”. Întărit de neclintita lui credință și dragoste fierbinte începe noua Lui luptă care îl vor arăta mare și luminător a toată lumea.
După puțin timp de când s-a închis pentru totdeauna în peșteră, primește încredințare că aceasta este cu adevărat voia lui Dumnezeu:
Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El Însuşi cunoaşte. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continua să se manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii.
Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.
Am primit scrisoarea ta sau, mai bine zis, „gazeta” ta! ! Am râs când am văzut-o şi m-am neliniştit când am citit-o.
De ce gândeşti astfel, copilul meu? Nu s-a întâmplat absolut nimic si nici nu se va întâmpla.
Citim în Psalmii lui David: ”Iar peste durerea rănilor mele au adăugat şi altă durere” (Psalm 68, 27). Acest lucru se potriveşte foarte bine cu ceea ce noi denumim conştiinţă, fiindcă aceasta, numai durere şi chin aduce în viaţa omului. S-ar părea că ”pedeapsa” aceasta i-a fost dată omului ca să se chinuiască fără nici un motiv pe această cale fără întoarcere, în dificilele împrejurări ale vieţii lui. Ce influenţă are asupra vieţii conştiinţa, şi, mai ales, ce anume exercită ea, astfel încât să controleze la sânge gândurile şi faptelor tuturor? Ea este un prigonitor continuu al liniştii, un vierme neadormit care sălăşluieşte în minte şi în inimă şi otrăveşte fiecare mişcare şi fiecare acţiune a omului care ar avea drept scop confortul şi liniştea sa.
Printre îndatoririle pe care pururea-pomenitul Stareţ ne învăţa să le împlinim încă din primele zile ale înţeleptei lui povăţuiri erau şi cea a bunei rânduieli şi a programului, descriindu-ne în acelaşi timp neorânduiala în cele mai întunecate culori. Adesea ne spunea apoftegma Sfântului Efrem Sirul: „cei care nu au povățuitor cad ca frunzele”, ceea ce înseamnă, aşa cum ne spunea el, lipsa programului.