Fraţi şi părinţi, aşa cum în viaţa de zi cu zi pe fiecare om îl preocupă mijloacele, temeiurile şi lucrurile care pot contribui la reuşita lui profesională, aşa şi noi ne vom preocupa de mijloacele şi temeiurile care ne sunt de folos duhovnicesc. Iar acestea sunt toate cele câte ne ajută la făptuire şi la contemplaţie, adică la scopurile luptei şi ale războiului nostru duhovnicesc.
În ipostasul nostru îndoit, trup şi suflet, pot fi identificate prin analogie şi două moduri de acţiune şi de nevoinţă, pentru a reface şi a transfigura chipul întreg al stricăciunii noastre. Şi întrucât întâi a fost zidită partea materială a ipostasului nostru, adică trupul, începem cu făptuirea refacerii deficienţelor şi lipsurilor acestuia. Pedeapsa dureroasă pe care Domnul nostru a rânduit-o strămoşului Adam, pentru trădarea lui, a fost: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Cu adevărat după cădere ne-am încurcat în lucrurile cele deşarte ale lumii şi prin uitare am ajuns să-L uităm desăvârşit pe Dumnezeu şi destinaţia noastră finală. Începem, aşadar, cu păzirea şi ţinerea lucrărilor celor trupeşti, care – potrivit Părinţilor noştri – sunt în număr de şapte.
Prima este liniştirea sau isihia. Când ne liniştim, ne depărtăm de diferitele robii ale deşertăciunii, care ne-au făcut să uităm scopul nostru. Atunci începem să ne regăsim pe noi înşine, ce ne lipseşte şi ce ne trebuie pentru a ne tămădui. Cine suntem noi înşine: „Înfricoşează-te, soare, şi suspină, pământule!”. Zidirea „după chipul şi după asemănarea” lui Dumnezeu, vai, s-a corupt în întregime şi s-a stricat; „alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”. Atunci când, prin liniştire, ne oprim de la faptele tăgăduirii şi ale trădării [lui Dumnezeu], vom pune în locul acestor fapte lucrarea contrară, adică viaţa cea virtuoasă. In locul călcărilor de poruncă şi al păcatului vor fi făptuite pocăinţa şi facerea de bine. Acolo unde existau desfătarea şi viaţa cea iubitoare de plăcere se vor lucra nevoinţa şi asceza. In locul tăgăduirii dumnezeieştii legi vor fi împlinite iubirea de cele dumnezeieşti şi dreapta-credinţă. Pe bună dreptate, isihia este considerată prima dintre lucrările făptuite de trup, prin care omul doreşte să se întoarcă „în casa Tatălui”, de unde a fugit.
A doua lucrare este postul dimpreună cu înfrânarea. întrucât „vrăjmaşul l-a scos pe Adam prin mâncare din Paradis”, Domnul nostru a început refacerea noastră prin post şi prin înfrânare. Este nevoie de multă trezvie şi luptă în ceea ce priveşte postul, pentru că elementul cel mai important al constituţiei noastre biologice este hrana şi în aceasta se concentrează toată puterea războiului, dar şi a vrăjmaşului, care, prin mijloace şi lucruri părelnic binecuvântate, se apără. Cunoscând că nu păşim „prin vedere”, prin realităţi sau mijloace ale lumii acesteia, ci numai prin credinţă, îl îndepărtăm pe făţarnicul diavol „de vreme ce pentru noi se îngrijeşte Dumnezeu” şi „nu este în voia omului calea lui”. Aşadar, prin credinţă statornică în Domnul nostru şi în pilda vieţuirii Lui înfăptuim lucrarea postului. Acesta nu numai că a urmat înfrânarea, dar şi postul desăvârşit timp de 40 de zile, arătându-ne că „nu numai cu pâine va trăi omul”. Frâul adevărat al firii nesupuse a trupului este reducerea necesităţilor sale naturale şi limitarea la măsura nevoii. Plăcerea voluptoasă a corupt legile firii ce stabileau măsura necesităţii, adică „ceea ce este potrivit cu firea”, şi a preschimbat legile cele fireşti după criteriul desfătării simţurilor în legi ce se manifestă „împotriva firii”. Căci, deşi este firesc să mâncăm pentru a trăi, astăzi – în chip contrar aproape că se impune ca noi să trăim pentru a mânca! Aşadar, raţiunea înfrânării şi a limitării celor necesare trupului se impune de la sine tuturor celor care doresc să trăiască în acord cu firea. O retrospectivă istorică a omenirii ne încredinţează că toţi cei care s-au distins prin adevărata stăpânire de sine şi au reuşit în luptele lor au fost următori ai înfrânării şi ai postului, înainte chiar de a cunoaşte luminarea cea dumnezeiască.
Las deoparte referirile la izbânzile – ca să nu spun triumfurile – Părinţilor noştri, pentru că toţi le cunoaşteţi din vieţile lor. Căci au înfăptuit toate acestea având nedespărţită din vieţile lor nu numai înfrânarea, dar şi înfometarea şi însetarea, şi pătimirea celor rele. Şi cred că cele menţionate sunt suficiente pentru a-i convinge pe cei înţelepţi de însemnătatea şi importanţa înfrânării şi a postului ca a doua faptă trupească.
A treia faptă trupească este privegherea sau lipsa de saţ în ceea ce priveşte somnul, care aduce după sine o creştere a relaxării şi o răvăşire a simţurilor. Aceasta pentru că satisfacerea peste măsură a plăcerilor, adică a iubirii de sine, pricinuieşte folosirea în exces a desfătărilor trupeşti, stare în care simţurile nu mai pot fi ţinute în frâu.
Locul gândirii raţionale este luat de cele iraţionale, fapt pentru care în viaţa noastră precumpăneşte viaţă animalică. Atunci diavolul se impune în faţa chibzuirii corecte a omului şi îl aruncă în mare nesăbuire, din care lipsesc cu desăvârşire dumnezeiescul har şi iluminarea care vine din acesta. Este o minune cum cunoaşterea omului, chiar şi fără Dumnezeu şi fără iluminare, a înţeles importanţa înfrânării ca temelie a echilibrului firii şi a vieţii. Mulţi nu doar au trăit, ci au şi învăţat despre importanţa înfrânării de la somn şi de la hrană.
A patra faptă trupească, îndeosebi pentru noi, monahii, este participarea la sfintele slujbe. Este de prisos să mai facem comentarii cu privire la importanţa rugăciunii. Fără aceasta nimic şi nicicând nu se poate realiza. Urmându-i pe înţelepţii şi insuflaţii de Dumnezeu Părinţii noştri, urmăm tradiţia cea preasfântă a slujbelor cântărilor de psalmi, ca o plinire a îndatoririi noastre către Dumnezeu, care ne întăreşte şi ne întreţine. Acestea sunt şi vestă de salvare atotcuprinzătoare pentru noi toţi, în special pentru cei nepăsători din fire sau după obicei. Aceştia se disting şi participă [la viaţa liturgică], câtă vreme slujbele ţin de pravila de căpătâi, ca datorie necesară a vieţii monahale.
A cincea, împărăteasa tuturor nevoinţelor şi preocupărilor duhovniceşti, este rugăciunea, lucrarea unirii noastre directe cu Dumnezeu. Chiar dacă toate virtuţile şi facerile de bine sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu, singura care-L mulţumeşte şi care ne uneşte cu El este rugăciunea. Pe aceasta au practicat-o sfinţii şi drepţii tuturor veacurilor şi prin aceasta au devenit prieteni ai lui Dumnezeu. Şi Domnul nostru, când se afla „în valea plângerii”, pe aceasta întotdeauna o întrebuinţa potrivit cu spusele evanghelistului: „A petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu”. Rugăciunea este mijlocul cel mai important al întăririi şi al avântului nostru către Dumnezeu, de vreme ce ne cheamă la folosirea ei „în toată vremea şi în tot locul”. Căci spune: „Cereţi şi vi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”.
Prin pilde alese, Domnul nostru ne cheamă la stăruinţa cea vrednică de laudă în rugăciune. „Dacă voi primiţi de la tatăl vostru tot ceea ce îi cereţi”, întreabă Domnul, „cu cât mai mult vă va da vouă Tatăl cel ceresc, când îi veţi cere ceea ce vă foloseşte?”. De la prima descoperire a lui Dumnezeu făcută omului nu a lipsit niciodată subiectul rugăciunii. Nicio altă lucrare nu l-a unit şi nu l-a împăcat pe om cu Creatorul lui. Rugăciunea este singura cale care potoleşte mânia şi dreptatea dumnezeiască. Acest lucru este vădit şi în istoria dumnezeieştilor arătări. Rugăciunea şi multa milostivire, ca fiice autentice ale dumnezeieştii atotiubiri, preschimbă mânia dreptăţii Lui şi rămân singurele şi adevăratele veste de salvare din starea noastră nefericită. Şi crudul şi îndrăzneţul apostat Faraon, când era asuprit de plăgile venite peste el, s-a rugat lui Dumnezeu şi Acesta l-a auzit şi i-a ridicat pedepsele. încă şi pe acei diavoli foarte vicleni care L-au rugat să nu-i arunce în adânc, ci să le îngăduie să intre în porci, chiar şi pe aceştia i-a ascultat. Nu-l va asculta, oare, pe monahul sau pe credinciosul care zi şi noapte are pe buzele sale numele Lui cel atotsfânt şi cu suspine I se roagă? Căci El însuşi ne spune: „Cheamă-Mă în ziua necazului tău şi Eu te voi izbăvi”.
Nu vom prezenta aici însuşirile acestei fericite virtuţi, pe care Părinţii şi Sfânta Scriptură o definesc în detaliu, ci numai importanţa ei ca faptă bună şi ca mijloc care ne leagă de Creatorul nostru şi care se face neîntreruptă lucrare mântuitoare şi mângâietoare împotriva tulburării valurilor vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi, atât în această viaţă, dar şi în ceea ce priveşte nădejdea şi năzuinţa noastră viitoare.
A şasea faptă trupească este lectura şi studiul, atât al Sfintei Scripturi, cât şi al istorisirilor vieţilor Părinţilor nevoitori, precum şi al cuvintelor acestora. După cum am menţionat şi în altă cateheză, omul, după cădere, pierzând însuşirea neschimbabilităţii ce-l caracteriza ca persoană şi dobândind „aplecare spre cele viclene ale inimii sale”, a devenit victimă a influenţelor locului, modului şi a mediului înconjurător în care se află. Spre apărarea şi susţinerea acestuia i s-au dat pildele şi modelele cele bune care îl opresc să-şi iasă din sine. Astfel, omul este chemat să îşi înalţe cugetul căzut şi să-l stârnească spre imitarea binelui, cu atât mai mult cu cât puterea acestei imitări nu a fost înlăturată de la el. Căci unul din motivele dumnezeieştii chenoze şi prezenţei Domnului nostru între noi este acela de a se face în noi model de viaţă virtuoasă şi de iubire practică, în opoziţie cu lepădarea noastră de EL înţelegem astfel că viaţa practică şi virtuoasă a Domnului nostru, ce se poate regăsi în nenumăratele pilde şi modele de oameni păcătoşi care, urmând viaţa şi cuvintele Lui, s-au preschimbat şi s-au împărtăşit de sfinţenie, nu lasă loc de îndreptăţire niciunuia spre a rămâne neîndreptat şi amăgit. Pentru întărirea caracterului instabil al omului, Domnul a lăsat drept rânduială în legea mozaică cercetarea legii celei dumnezeieşti: „Şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea”. Incă şi dumnezeieştii noştri Părinţi pentru care motiv au scris în chip neobosit trăirile şi izbânzile lor demne de urmat, dacă nu pentru întărirea neputinţei şi pentru a noastră neorânduială?
A şaptea faptă trupească, dacă este nevoie să o menţionăm, este atenţia; aceasta pentru ca sfătuitorii şi călăuzitorii noştri să fie în chip vădit „purtaţi de Duhul Sfânt” şi nu doar de cunoştinţele şi de înţelepciunea omenească. Când Scriptura îndeamnă ca „mulţi să fie cei ce trăiesc în pace cu tine, iar sfetnicii tăi să fie dintr-o mie unul”, exact aceasta doreşte să spună. Adică să nu primim uşor păreri şi sfaturi de la persoane care sunt lipsite de experienţă practică în viaţa duhovnicească, pentru ca nu cumva, în loc să ne sprijinim pe toiag, să ţinem în mână o trestie, care nu numai că nu ne va susţine, dar ne va găuri şi mâna.
Dincolo de cele pe care cu smerenie le-am descris, nu prin cuvintele noastre, ci prin ale Părinţilor noştri, rămâne „răbdarea şi nădejdea care pe toate le adevereşte”.
Gheronda losif Vatopedinul, Cateheze vatopedine, Editura Doxologia