Virtutea abia poate fi deosebită de răutate. Sunt una lângă alta ca frăţiorii iubiţi! La fel îngerii si demonii! Cu toții sunt duhuri, și ușor putem să-i încurcăm si să credem că îngerul este satana si că satana este înger, că sfântul este un păcătos şi că păcătosul este un sfânt. Cu atât mai mult se poate face răul când urmează să ne judecăm pe noi înşine, pentru că ne judecăm potrivit cu inima noastră, potrivit cu voinţa noastră. Dacă vreau să dovedesc că ceea ce fac e corect, o dovedesc cu o mie şi una de argumente. Nu există lucru mai puternic decât voia proprie a unui om.
De aceea nu e cu putinţă ca privegherea noastră, şi mai ales rugăciunea noastră, să fie necunoscute de către Stareţ (părinte duhovnic). E mai bine să nu facem nimic decât să nu le știe. Nu e cu putinţă să alergăm înaintea lui, să-i ieşim în întâmpinare, şi apoi el să ne pândească să vadă ce am facut. Trebuie să existe un dialog deplin, să stăm suflet lângă suflet şi să grăim, dacă există, desigur, rugăciune. Dacă nu există rugăciune, ne vom vedea unul pe altul, dar se va împlini zicala: „Înşală-mă ca să te înşel, să ne treacă timpul.” Vor trece anii, vom îmbâtrâni şi vom avea nădejdea că Dumnezeu, poate, ne va mântui. Îl vom întreba pe Stareț: „Părinte Stareț, o să mă mântuiesc?” Iar el ne va răspunde: „Da, copilul meu, te vei mântui.” Dacă ne va spune „Nu te vei mântui”, s-ar putea să le abandonăm pe toate.
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvânt despre ascultare și priveghere, Editura Sfântul Nectarie, pp. 97-98