Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută.
Dar oare nu ne ascultă Dumnezeu și altfel [decât strigând]? Sau nu știe Dumnezeu de ce avem nevoie? Cum să nu! Dar Dumnezeu vrea acest lucru, pe de o parte, ca să ne exprimăm noi dorul nostru față de El și ca să fie ceva al nostru.
Și în al doilea rând, ca să conștientizăm nevoia noastră și golătatea noastră. Și în al treilea rând, ca să învățăm să cerem. Dacă Dumnezeu ne-ar da imediat, mai înainte ca noi să facem toate aceste lucruri, pe care le-am spus, și mai înainte de a le trăi intens, pe cât de ușor Îl câștigăm, pe atât de ușor Îl vom arunca, fiindcă nu am înțelege adevărata valoare pe care o are. Dacă tatăl tău ți-ar da milioane, le-ai arunca în dreapta și în stânga pe drumuri. Dacă însă vei vărsa sudorile tale, ca să iei în final doar cincizeci de drahme pe zi, cu toată munca ta, vei vedea atunci cum vei face economii și vei simți ce înseamnă banii. Nu îi vei mai risipi cu ușurință. Chiar așa, ca să nu Îl risipim în vânt pe Dumnezeu, de aceea Dumnezeu vrea să Îl simțim mai înainte în această puternică agonie a strigătului pe care îl scoatem din adânc.
Astfel încât, mai întâi: trăim rugăciunea ca pe o luptă.
În al doilea rând, ca pe un strigăt din adânc care iese în multe feluri, cum am spus anterior. Acum însă când noi înaintăm și trăim această întoarcere a noastră către Dumnezeu ca pe un strigăt din adânc, vom constata că strigătul nostru, în final, nu este auzit de Dumnezeu. Trebuie ca acest strigăt să se preschimbe, să se întoarcă într-o tăcere lăuntrică, într-o atmosferă de tăcere.
Dumnezeu este Dumnezeul celor ce se liniștesc și al celor ce au dobândit tăcerea. Și aceasta o vom simți atunci, după ce vom fi strigat la Dumnezeu. Oricât am vorbi despre tăcere, nu vom înțelege semnificația ei și sensul ei, dacă nu vom trece de aceste trepte succesive. De ce? Ce înseamnă ceea ce spunem acum iarăși : „tăcere”. Ce fel de lucru este acesta ? Când strigi, nu îl auzi pe celălalt, trebuie să te oprești, ca să-l auzi. Sau când este zgomot în jurul tău, vocea ta se încurcă printre altele și nu se mai aude, nu se mai distinge. Trebuie să se oprească toți, să te oprești și tu, ca să-l asculți pe celălalt, și dacă stau de vorbă le vei spune mai întâi „ssst ! sst !” și abia după aceea vei vorbi, ca să se distingă vocea ta. Această trăire și această realitate o vom trăi și în întoarcerea sufletului nostru către Dumnezeu.
Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută. Prin urmare, fie va trebui să știu și să învăț – și este absolut necesar să învăț și să știu – să mă rog în zgomote, fiindcă este cu neputință să reușim o liniște absolută, fie va trebui să vânez și numaidecât va trebui să vânez tăcerea absolută pentru rugăciune, atât cât este cu putință. Dar încă și ciripitul păsărilor și susurul râului sau pârâului, care trece pe lângă noi, încă și bătaia vântului îți taie rugăciunea și întrece cuvântul tău care iese. Dar dacă nu știi acest lucru[1], nu faci nimic. Va trebui să învățăm să ne rugăm și în absolută tăcere. De aici, marea însemnătate a nopții – o rațiune a marii însemnătăți a nopții ! Mă voi ruga în zgomot, dar în același timp voi vâna și absoluta tăcere, ca să pot vorbi cu Dumnezeu. Dumnezeu răspunde în mod special acelora care tac în loc tăcut. La liniște, așadar, tăcerea.
Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004
[1]Adică să te rogi în mijlocul acestor zgomote.