Sigur că Dumnezeu nu poate să facă nimic dacă omul nu vrea. Dar, dacă vrea, atunci pe toate le face Dumnezeu. Un singur lucru nu poate să facă, sa ne lipsească de voinţă.
Dumnezeu nu poate să facă nimic dacă omul nu vrea
Pr. Emilianos Simonopetritul
Un mare rol a jucat în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu în viața lui Hristos cu simplitatea firii ei
Un mare rol a jucat în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu în viața lui Hristos cu simplitatea firii ei, cu înțelepciunea inimii ei și cu deplinătatea voinței și curăției ei. Când a încercat arhiereul pe Iosif și pe Născătoarea de Dumnezeu, s-a uimit de deplinătatea curăției, a sfințeniei și neprihănirii vieții ei.
„Ori ești hotărât, ori nehotărât. Ori mori, ori trăiești”
Aici vorbește de cele patru virtuți generale (…): chibzuința, bărbăția, întreaga cugetare și dreptatea. Mai întâi, chibzuința este virtutea corespunzătoare părții raționale, crezului omului, adică dacă cuget drept despre Dumnezeu, despre mine însumi și despre lume.
Judecarea este o provocare a lui Dumnezeu Însuși
Legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare persoană, dar el având pururea în minte poruncile Stăpânului, ca și cum ar fi fost spuse numai către el, și amintindu-și că „cel ce zice fratelui său: Racca, vinovat va fi focului gheenei!” (Mt. 5, 22), nu a spus niciodată către acesta vreun cuvânt rău.
Nu te opri să strigi zi şi noapte către Hristos
Numai să nu slăbească până la ieşirea lui să strige către Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ziua şi noaptea.
Întristarea acționează mai ales prin gânduri
Deoarece întristarea acționează mai ales prin gânduri, pentru că ne netrebnicește mintea, pentru că se face o sfârlează în capul nostru și ne dă dureri de cap, nu putem să mai dormim, toți ne sunt străini. De aceea, nu te teme de gânduri, numai să ai inima cuminte, față de ele. Și nu încerca să le războiești frontal.
Numai omul tăcut poate să-L înfățișeze cu adevărat pe Dumnezeu
Postul cel Mare, în înțelesul de perioadă afierosită în întregime lui Dumnezeu, este timpul natural al credinciosului, al omului afierosit Domnului. La rândul său, pustia este cadrul firesc al monahului, al omului care vrea să-L întâlnească pe Dumnezeu.
Nu este întâmplător faptul că pustia a fost considerată o imagine a Bisericii și a Împărăției cerurilor și că este mireasa lui Hristos, care naște cei mai mulți și cei mai buni fii.
După logica omenească, Dumnezeu îşi împarte nedrept binefacerile
Dacă astăzi nu suferim, să nu uităm că s-ar putea ca mâine să suferim şi că în jurul nostru se află atâţia fraţi de-ai noştri, prieteni de-ai noştri, oameni apropiaţi sau străini, care nu încetează să fie mădulare ale trupului nostru. Să ne rugăm pentru aceşti oameni cu acest psalm sau cu cuvinte asemănătoare. Am spus însă că dacă nu suferim astăzi, vom suferi poate mâine. Dar mai degrabă suferim întotdeauna.
Legăturile noastre cu aproapele sunt o revelare a iubirii noastre pentru Dumnezeu
Mai înainte de toate, frați preaiubiți, suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu și apoi pe aproapele, pentru că acestea au fost primele porunci care ne-au fost date (cf. Mt. 22, 37-39; Mc. 12, 29-31).
Lipsa bucuriei înseamnă lipsa lui Dumnezeu
Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.
Viaţa este ceea ce îngăduie Dumnezeu să se înfăţişeze înaintea noastră
Printre caracteristicile adevăratului monah este şi ascultarea. Dar ascultarea, pentru oamenii care au în inimă urme de egoism sau de răzvrătire, urme de voie proprie şi de împotrivire faţă de societate şi faţă de Dumnezeu, este un mare chin. Dimpotrivă, pentru cel care este un om cu adevărat liniştit, ascultarea este o plăcere, o mulţumire, o desfătare, o odihnă deplină. Ascultarea este cea mai bună pernă pe care poate să doarmă monahul.
Cum pot să-L văd pe Dumnezeu?
Faptul că este rară curăția pe care a fericit-o aparte Hristos arată că, în cele din urmă, nu Dumnezeu conduce viața noastră, că noi nu ne gândim să-L avem pe Dumnezeu și să-L slăvim, ci ne pierdem în discuții în jurul slujbelor, al rugăciunii, al iubirii. Astfel, așa ne obișnuim să trăim fără Dumnezeu. De aceea, Sfântul accentuează că ne lipsește inima curată pe care o fericește Hristos.
Să intrăm în legătură cu sfântul al cărui nume îl purtăm
Când cineva ne respinge sau este supărat pe noi, ne apropiem de el, îl întrebăm de ce e supărat, nu cumva are ceva cu noi, îi facem un dar ca să-l îmbunăm, să-l înveselim, urmărim ce vrea ca să ne iubească mai mult sau ca să-l iubim; și este un om muritor, poate chiar păcătos. Cu mult mai mult trebuie să facem așa ceva cu un sfânt. Trebuie să intrăm în legătură cu el, ca să putem avea tihna și ușurința de a-i cere ce vrem. Sfântul s-a luptat în viață, a trăit într-un anume loc, s-a ostenit pentru Hristos și, de aceea, nu îngăduie să-i răpim tainele fără să ostenim.
Înfricoșător lucru este voia omului!
Este pârghia care-l mișcă pe om și locul pe care se sprijină și face ce vrea. „Dați-mi un punct de sprijin și voi mișca pământul”, a spus Arhimede. Omul mișcă și cerul, și pământul.
Hristos a venit pe pământ ca să ne dăruiască Cerul
După Avraam un alt strămoș este Isaac. Acesta a primit de voie să fie jertfit, cum i-a spus Dumnezeu tatălui lui, de aceea a și fost binecuvântat. Același lucru l-a primit și Hristos, să Se jertfească din ascultare față de Tatăl.
Supărarea înseamnă că sunt un om lumesc, că am voie proprie, că am poftă
Omul care se află în supărare arată că nu înţelege bine întâmplările pe care le trăieşte sau prin care trece şi nu ştie să vadă degetul şi iubirea şi înţelepciunea cea de multe feluri ale lui Dumnezeu în viaţa lui de zi cu zi.
Comuniunea cu Dumnezeu
Ați văzut cum pe toate le rânduiește Duhul Sfânt? De cum pătrunde în minte, și începe să îndemne spre dragoste. Încearcă să atragă duhul, ca să-l facă să urce el singur, singur să vrea să zboare ca să ajungă la Duhul. Duhul însă este deasupra lui, este împreună cu el. Cu cât duhul omului simte deasupra lui Duhul Sfânt, cu atât simte o nefrică în fața neantului și atunci urcă. Dar cu cât se înalță, vede că Acela urcă și El mai sus și astfel se aprinde dragostea și urcușul devine și mai abrupt, desăvârșit vertical.