Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută.
…In timpul privegherii, omul se luminează, își curățește cugetul, își alungă gândurile; îi rămâne numai mintea curată, care se poate înălța către Dumnezeu, se poate bucura de prezența Lui, Îl poate iubi, cunoaște, pentru că este vorba despre Dumnezeul lui, iar nu despre un Dumnezeu necunoscut. Desigur, oricât de necunoscut ni s-ar părea Dumnezeu, niciodată să nu încetăm a priveghea, ci trebuie să obosim, să ne osârduim pentru a trăi cu El.
Dar ce poate să ne sfințească neîncetat? Așa cum strămoșii nu au pierdut relația lor cu Dumnezeu, așa nici noi nu o pierdem. Fiindcă Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul dumnezeirii, ne-a dat adică Chipul Lui de neșters și a dăruit firii noastre caracterul sfințeniei, al dumnezeirii, primul lucru care poate să ne sfințească este amintirea că fiecare dintre noi suntem chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu acolo este și Dumnezeu cel mai înainte de veci.
Liturghia este o litanie, o procesiune către jertfelnic, o călătorie către cer. Când facem procesiunea sfântului ocrotitor al cetăţii noastre, îi purtăm icoana, moaştele, ripidele şi mergem în piaţă, ca să-l lăudăm pe sfânt. Tot aşa şi Liturghia noastră este o litanie, o călătorie către cer. Dacă mă aflu la Liturghie înseamnă că am intrat cu adevărat, nu imaginar, pe calea care duce la cer.
De câte ori nu le-a zis Hristos ucenicilor Săi: „Încă nu înțelegeți?” (Mc. 8, 17). Ei răspundeau: „Înțelegem, Doamne, înțelegem!”, dar curând se dovedea că nu pricepeau pe deplin. Dragostea lor față de Hristos le dădea impresia că înțeleg, dar în realitate, taina le rămânea ascunsă.
Să nu ne înşelăm pe noi înşine! Dumnezeu există cu siguranţă, dar pentru noi nu există atunci când nu avem semne simţite ale Sale, când nu lasă întipăriri asupra noastră.
Când se va întâmpla aceasta, [că Îl vom aștepta pe Dumnezeu], atunci înlăuntrul acestei tăceri duhovnicești va începe să sufle și mai mult Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este ceea ce mă unește mai mult cu Dumnezeu, ceea ce mă aduce la unirea cu energiile necreate și încep cumva să conștientizez. Atunci Duhul Sfânt care este lumină, cînd intră în mine îmi descoperă adâncurile inimii mele.
De dai vreodată ceva cuiva, de i-o ierți, imiți firea lui Iisus. Se referă la trei feluri de legături cu oamenii, folosind exemplul simplu al dării și al luării. Într-o bună zi, cineva îți cere bani. Dacă îi dai și trece termenul, trebuie să ți-i dea înapoi. Dar nu ţi-i dă. Dacă tu nu-i vei cere, atunci imiți firea lui Iisus, Care spune că dacă cineva îți cere haina, dă-i și cămașa (Mt. 5, 40). De i-o ceri, imiți firea lui Adam, care încă nu a cunoscut harul desăvârșit pe care l-a adus cel de-al doilea Adam, adică Iisus. De ceri şi dobândă, te arăți mai jos și de firea lui Adam.
În fiecare zi cerem la biserică mijlocirile sfinților. Aceste mijlociri sunt o întreagă putere, o întreagă lume care izvorăște din sfinți și din energia nezidită a lui Dumnezeu. Dar sfinții nu mijlocesc pur și simplu.
Există întristări, dar există și nenorociri. Ce sunt nenorocirile. Când avem amenințări una după alta de jur împrejur. Când suntem acuzați din toate părțile și ne ascundem capul, inima, mintea, ca nu cumva să se întâmple să ne doboare.
Acum însă avem ceva mai adânc, ceva mai duhovnicesc și de aceea mai înfricoșător. Aici este ultima noastră ispită. A venit clipa despre care și Domnul spune: „Treacă de la Mine paharul acesta”. Aceasta este clipa în care vom spune acest lucru.
Ce am făcut puțin mai înainte, iubiții mei, la Vohodul mic? Mai înainte de Vohodul mic am înălțat o rugăciune către Dumnezeu și L-am rugat pe Domnul să ne învrednicească împreună cu îngerii și pe noi să mergem cu Sfânta Evanghelie: „Stăpâne Doamne … fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri”. Și chiar așa se întâmplă în mod real. Intrarea nu o facem noi. O fac îngerii, pe care i-a trimis Dumnezeu. De aceea toți îngerii sunt numiți duhuri slujitoare, fiindcă vin ca să ne slujească, așa cum ne ajută copilașii care țin sfeșnicele înaintea preotului sau care ne aprind cădelnițele. Aceasta este lucrarea îngerilor.
(…) Să continuăm cu un alt text: ”Am înţeles că strig către Dumnezeu, dar încă nu a sosit momentul în care să primesc răspuns. Dumnezeu răspunde tocmai atunci când trebuie. Dar cum trebuie să ne rugăm, cu căldură sau în mod simplu, de vreme ce nu trebuie să mă uit dacă am primit răspuns? Sufletul meu preferă cu căldură, pentru că simte că cere cercetările lui Dumnezeu, iar eu îmi fac probleme pentru aceasta. Îmi place cu căldură, pentru că îmi vorbeşte Dumnezeu, inima mi se încălzeşte. Nu ştiu dacă m-a cercetat cu adevărat harul sau dacă mă înşeală gândul.”
Preste mine au venit mâniile Tale, înfricoşările Tale m-au turburat. (Ps. 87)
Omul, chiar şi atunci când vrea să trăiască singur viaţa cea duhovnicească, va veni în mod obligatoriu în legătură cu fraţii care trăiesc în apropiere. Avva Isaia obordează problema aceasta şi o dezleagă. Zicem că iubim pe Dumnezeu, dar uităm că Dumnezeu este prezent în tot Trupul Lui, adică în toţi cei care ne înconjoară. Existenţa oamenilor, a celor de aproape şi a celor de departe, este nedespărţită de Dumnezeu Însuşi.