
Nu suntem niciodată singuri când luptăm cu ispitele şi când răbdăm încercările. Iubirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor iradiază spre noi şi în noi, întărindu-ne.
Nu suntem niciodată singuri când luptăm cu ispitele şi când răbdăm încercările. Iubirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor iradiază spre noi şi în noi, întărindu-ne.
Dacă trebuie să-I oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru și chiar persoana noastră, este firesc să-I oferim și relațiile noastre cu ceilalți. Iar aceasta are din nou o mare importanță nu numai pentru curățirea noastră, ci și pentru ameliorarea raporturilor noastre cu ceilalți.
Părintele Ioanichie Bălan: Ce ne învaţă Biserica Ortodoxă despre moarte? De când începe omul să moară? Ce înseamnă moartea spirituală?
Mărimea răului din lume şi din om nu s-ar putea explica numai din libertatea umană. Dacă vrem o explicaţie, care ţine seama de mărimea răului, dar nu-l vede ca pe un atribut al realităţii, care copleşeşte orice speranţă a omului de a scăpa de el prin libertate, trebuie să admitem ca origine suplimentară a răului libertatea unor spirite mai puternice decât spiritul uman, capabile de un rău cu mult mai mare; dar, totuşi, nu o origine a răului în libertatea spiritului divin atotputernic, căci aceasta n-ar mai face posibilă mântuirea lumii de rău şi Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu.
Cine se roagă devine un centru de iradiere în care este prezent Dumnezeu. El poate avea o influenţă spirituală asupra celorlalţi, nu numai asupra duhului, ci şi a trupului.
Sfântul, prin autodăruirea sa lui Hristos, prin comuniunea sa cu El şi prin El cu toţi oamenii, într-un mod eliberat de orice gând şi interes ascuns, restaurează în mod deplin umanitatea sa.
Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.
Frica de Dumnezeu dă putere. Ea nu slăbănogește. Cu cât e mai mare frica de Dumnezeu în cineva, cu atât e mai prezent El în acela cu puterea Lui, care se răspândește din El. De aceea, cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui. Căci în frica aceasta este trăirea prezenței covârșitoare a lui Dumnezeu.
Trebuie restaurată comunicarea dintre oameni. Acest lucru este cu putință numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poți deschide poarta celuilalt. Oamenii sunt foarte neîncrezători. Numai o dovadă de iubire, care merge până la jertfa prin care omul se dăruiește celuilalt, poate câștiga inima celuilalt. Atunci însă, Îl imităm pe Hristos. Dar această „imitație” a lui Hristos este o unire cu El; trebuie ca Hristos să Se încorporeze în noi și să ne refacă în Sine după El, Modelul nostru originar. Iertarea este legată de înțelegerea slăbiciunii celuilalt și a propriei noastre slăbiciuni, de nevoia pe care o avem de celălalt. De ce să nu-l iertăm pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate?
Frica de Dumnezeu dă putere. Ea nu slăbănogește. Cu cât e mai mare frica de Dumnezeu în cineva, cu atât e mai prezent El în acela cu puterea Lui, care se răspândește din El. De aceea, cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui. Căci în frica aceasta este trăirea prezenței covârșitoare a lui Dumnezeu.
O înfrânare fără smerenie are în ea o nedesăvârşire, căci e împreunată cu mândrie. O hărnicie fără iubire e aspră, e rigidă. O iubire fără înfrânare nu poate fi iubire deplină, căci nu are în sine uitarea de sine a celui ce iubeşte.
Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat.
Trebuie restaurată comunicarea dintre oameni. Acest lucru este cu putință numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poți deschide poarta celuilalt.