Unii zic că monahii trebuie să slujească lumii, ca să nu mănânce pe degeaba pâinea norodului; dar trebuie să înţelegem în ce anume stă slujirea lor şi cu ce anume vin monahii în ajutorul lumii.
Monahul e un rugător pentru întreaga lume; el plânge pentru întreaga lume şi aceasta e lucrarea lui de căpetenie.
Cine îl sileşte însă să plângă pentru întreaga lume?
Cea mai importantă şcoală de formare a călugărilor şi călugăriţelor a fost seminarul monahal, instituţie care a suferit modificări şi constante vexaţiuni din partea autorităţilor comuniste. Întâi de toate, în 1948 toate seminarele au fost desfiinţate. Totuşi, la insistenţele Patriarhului Justinian, Ministerul Cultelor a aprobat înfiinţarea de cinci seminare, cu o şcolarizare de patru ani.
Candidaţii la înscrierea în seminar trebuia să aibă vârsta de până la 30 ani şi să fie monahi, fii de preoţi, diaconi sau cântăreţi. Însă, în presa bisericească din 1949 se arăta că, „din motive practice, s-au înfiinţat deocamdată 3 seminarii monahale“.
După absolvirea ciclului primar de învăţământ, monahii urmau studiile de profesionalizare în aşa-numitele şcoli monahale de 3 ani. Şcolile monahale trebuia frecventate de toţi fraţii, rasoforii şi rasofoarele cu vârsta de până la 40 de ani (art. 11 din Regulamentul vieţii monahale). Potrivit noilor legiuiri bisericeşti, numai absolvenţii celor două cicluri elementare şi ai unei şcoli monahale cu o calificare într-o meserie puteau fi tunşi în monahism, excepţie făcând cei cu studiile seminariale sau universitare.
1. Mai întâi încerc să identific adevărata problemă a celui care vine să ceară ajutorul, și abia apoi mergem mai departe la cele duhovnicești. Mulți dintre cei care au venit aici au renunțat la calmante. A venit o femeie, iar eu i-am spus ceva nebunesc: ,,Ca să te faci bine, trebuie să-ți aranjezi părul”. Ea mi-a spus: ,,Maică, ești nebună?”. În cele din urmă, s-a dovedit că nu fusesem chiar atât de nebună. Într-adevăr, de îndată ce a început să se îngrijească mai mult, ajungând să-și aranjeze și părul, i-a crescut moralul și a renunțat la medicamentele pe care le lua.
Dar să nu creadă cineva că toţi cei care merg la mănăstire se şi mântuiesc, numai datorită faptului că au devenit monahi. Fiecare om va da socoteală lui Dumnezeu dacă şi-a sfinţit viaţa pe care şi-a ales-o.
Peste tot este trebuinţă de mărime de suflet. Dumnezeu nu face oameni procopsiţi sau neprocopsiţi, dar cel care nu are mărime de suflet, neprocopsit va rămâne orice viaţă şi-ar alege. În timp ce acela care are mărime de suflet se procopseşte oriunde s-ar afla, deoarece harul dumnezeiesc se află cu el.
Exista diferite chipuri ale vietii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremea noastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc – chinovia, pana la cel mai greu si cel mai putin inteles – viata pustniceasca in singuratate.
Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-e teama ca nu va inceta sa provoace – cea mai mare impotrivire.