Ascultați ce spune Însuși Domnul nostru: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iată că aici ne-a arătat, pe scurt, rădăcina și pricina tuturor relelor, precum și doctoria împotriva lor, care este pricina a tot binele; ne-a arătat că semeția ne-a doborât, că nu este cu putință să fim miluiți altfel decât prin lucrul potrivnic ei, adică prin smerita cugetare.
Părintele Paisie, zăcând ultimii săi ani în pat, cu un picior rupt, fără vedere, din cauza unei duble cataracte la ochi, și aproape surd, la vârsta lui de peste 90 de ani, ori de câte ori avea câte o tulburare sau durere sau mâhnire, el se ruga și plângea, zicând în taină: „Iar am supărat pe Dumnezeu!”.
Hrana care întreține viața duhovnicească sunt faptele săvârșite în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie, nu pentru a fi văzuți. Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuiește și faptele, după învățătura Sfinților Părinți, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu. Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameșului și a Fariseului, care ne învață smerenia.
Părinte, uneori pornim să facem o treabă și apar o mulțime de piedici. Cum vom putea pricepe dacă piedicile sunt de la Dumnezeu?
Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul. Să lepede răul în chip conştient! Răul trebuie biruit cu pace şi linişte, cu gânduri liniştite şi paşnice. De aceea ni se şi întâmplă multe necazuri şi suferinţe de-a lungul vieţii. Sfinţii Părinţi spun că, dacă nu ne smerim singuri, Domnul nu va conteni să ne smerească. Adeseori va da peste noi un necaz care ne aduce multe dureri – până ce nu vom învăţa să-l biruim prin pace şi linişte şi să nu îi dăm însemnătate.
Simptomul care ne chinuie este de cele mai multe ori chiar ceea ce într-adevăr ni se întâmplă. Este un adevăr pe care trebuie să-l ascultăm, și nu să-l cenzurăm încă o dată. Este o realitate care ne vorbeşte, care vrea să ne transmită ceva. Să nu ne grăbim să o excludem din viaţa noastră. Să așteptăm cu răbdare și să ascultăm ce vrea să ne spună.
Pr. Nicolae Dima: Spovedania și drumul sufletului de după moarte. Patru cazuri:
Într-un moment de adâncă rugăciune, Sfântul Macarie Egipteanul are o viziune în care patru suflete merg spre drumul fără întoarcere. Care dintre ele merg în lumina veșnică și care merg în întunericul înghețat? Și ce legătură are asta cu spovedania?
Faţă de aproapele nostru trebuie să avem aceeaşi purtare. Nu se cuvine să împărţim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci aţi intrat în război cu cealaltă persoană, şi nu vă va răbda – chiar dacă în afară nu i-aţi dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte, însă aţi cugetat la aceasta, aţi gândit-o în lăuntrul vostru.
Viaţa creştină nu este o promenadă odihnitoare pe cărările plăcute ale sentimentalismului şi lipsei de griji, nici o continuă relaxare în fotoliile adânci ale nepăsării şi placidităţii. Nu este vorba de o viaţă lipsită de responsabilitate, uşoară, tihnită, fără silinţă şi fără efort.
De multe ori ne apropiem de Dumnezeu pentru frică. Cui să te rogi să te ajute când oamenii nu te mai pot ajuta? În faţa bolilor, în faţa necazurilor, frica, groaza ne-au adus la credinţă. Cei mai mulţi am ajuns datorită fricii. Acestea au fost ca nişte cruci pentru noi în general; ele sunt ca nişte cruci nedorite: cine-şi doreşte să trăiască în frică, în groază, în neputinţă, în durere…? Dar acestea sunt cele care ne-au adus pe noi la Dumnezeu, ori prin boli, ori prin necazuri, ori prin încercări, ori prin frică… Toate acestea ne-au adus pe noi la Dumnezeu.
Cine au fost aceşti sfinţi? Au fost soldaţi. Erau în floarea vârstei. Erau corpul cel mai ales al Armatei Romane. Aveau înălţime, prezenţă, aveau experienţă în război. Aveau şi bărbăţie, aveau şi supunere, desăvârşită ascultare faţă de superiorii lor. Erau exemple militare.