Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut?
Învierea lui Hristos este învierea noastră a celor zăceam jos, la pământ (…) Învierea și slava lui Hristos este însă, precum s-a spus, slava noastră, care are loc, se face arătată și văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; căci însușindu-Și o dată (prin Întrupare) cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Și le atribuie Lui Însuși. Învierea sufletului este deci unirea cu viața; căci așa cum trupul mort, dacă nu primește întru sine sufletul viu și nu se amestecă în chip neamestecat cu acesta, nu se spune că este și nu poate să fie viu dacă nu se unește în chip negrăit și necontopit cu Dumnezeu, care e cu adevărat viața veșnică (I Ioan, 5, 20). (…)
Ne aflăm în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos, poate cea mai intensă perioadă liturgică din an. La finele ei, întunericul se va transforma în lumină, tristețea, în bucurie, spaima, în curaj, disperarea, în necurmată nădejde.
Moartea unui ascet, iubiții mei frați, nu are nimic din îndolierea zguduitoare a morților de rând. Este doar sfârșitul liniștit al unei vieți frumoase și pline de credință și începutul unui mers sigur spre veșnicia cea neînserată. Pentru ascet, moartea este punctul orientării lui zilnice, spre care privește cu o tainică nostalgie. Însă, pentru frații și prietenii din jur, plecarea unui om sfânt constituie o pierdere cu adevărat incalculabilă, cel puțin din punct de vedere al realității sensibile.
Întrebare: Dacă viața pământească fără iubirea lui Hristos este lipsită de tot binele, cu cât mai mult este adevărat acest lucru în lumea cealaltă? Viețuirea fără această iubire va fi „scrâșnirea dinților” (Mat. 8:12), „viermele cel neadormit” (Marc. 9:44).
Iubiţii mei, nu ştiu ce v-aţi fi aşteptat să auziţi în acest ceas, ce ar fi mai bine să spunem. Doar Dumnezeu ştie. Dar pentru că, prin slujba de după amiază a Ceasului al IX-lea, se încheie sărbătoarea Sfântului Lazăr şi, odată cu Vecernia, începe Sărbătoarea Floriilor, iar de mâine după amiază intrăm în Săptămâna Mare, poate că ar fi bine să începem cu ceea urmează. Sunt lucruri potrivite nouă, celor atât de preocupaţi, de grăbiţi spre multe, este prilej să trăim şi sărbătorim aşa cum se cade Săptămâna Mare. Cei mai mulţi, în fugă, îşi vor aminti că este Săptămîna Mare şi vor trece, cât de puţin, pe la biserică. Chiar şi cei care îşi consacră timp pentru biserică, pentru slujbe, de fapt nu sunt sloboziţi de cele în care sunt prinşi, nu sunt dezlegaţi din cele cu care sunt legaţi.
„Litera omoară, iar duhul dă viaţă”.
Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt şi aştepta sosirea Lui şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte.
De ce tristețe? Pentru că unul din evangheliști, amintind despre bucuria cetății sfinte la intrarea Domnului în Ierusalim spune: „Și Iisus era trist”. Cetatea se bucura, copiii strigă „Osana celui dintru înălțime”, Hristos este aclamat cu ramuri de finic și de măsline, semne ale bucuriei, iar El este trist. De ce este trist?
– În viaţa fiecăruia dintre noi există momente de tensiune foarte mari. Cum să le depăşim?