După oarecare vreme, funcționarul a venit în mănăstire. La convorbirea dintre el și monah am fost și eu de față. Funcționarul a început îndată să povestească despre vedeniile sale – că vede mereu la rugăciune lumină venind din icoane, simte bună-mireasmă, iar în gură o dulceață neobișnuită și așa mai departe. Monahul, ascultând această istorisire, l-a întrebat pe funcționar: „Nu v-a trecut prin gând să vă puneți capăt zilelor?”. „Cum să nu!” a răspuns funcționarul, „M-am aruncat, deja, odată în Fontanka, dar m-au scos”.
S-a arătat că funcționarul întrebuința acel fel de rugăciune, descris de Sfântul Simeon, care aprinde închipuirea și sângele, omul căpătând, între timp, o putere nemaipomenită de postire aspră și priveghere.
La starea de amăgire de sine pe care omul și-o alege de bunăvoie, diavolul și-a adăugat lucrarea sa, înrudită cu această stare, iar amăgirea de sine omenească a trecut în vădită înșelare diavolească.
Funcționarul vedea lumină cu ochii cei trupești, buna-mireasmă și dulceața pe care le simțea atârnau de simțurile trupești. Dimpotrivă, vedeniile sfinților și stările lor cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovnicești (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 55): nevoitorul devine în stare să le primească după deschiderea ochilor sufletului său de către harul dumnezeiesc, înviind deopotrivă și celelalte simțuri ale sufletului, care până atunci petreceau în nelucrare (Preacuviosul Simeon Noul Teolog, Cuvântul despre credință); la vedenia dăruită de har iau parte și simțurile cele trupești ale sfinților, dar numai atunci când trupul trece din starea pătimașă, în cea despătimită.
Monahul a început să-l înduplece pe funcționar să părăsească felul de rugăciune întrebuințat de el, lămurindu-i cât de greșit este acest fel de rugăciune și cât de greșită este starea la care se ajunge prin el. Funcționarul s-a împotrivit sfatului cu încăpățânare. „Cum să mă lepăd de un har vădit!” – a răspuns el împotrivă.
Luând aminte la purtarea funcționarului, am simțit față de el o negrăită milă, și deopotrivă mi s-a părut oarecum caraghios. De pildă, i-a pus monahului următoarea întrebare: „Atunci când din îmbelșugarea dulceței mi se umple gura de scuipat, acesta începe să curgă pe podea: e păcat, oare?”. Întocmai, cei care se află în înșelare drăcească stârnesc milă, ca unii care nu se mai stăpânesc pe sine și se află, cu mintea și inima, în robia celui viclean, a duhului celui lepădat.
După ce funcționarul a plecat, l-am întrebat pe monah: „De unde v-a trecut prin gând să-l întrebați pe funcționar despre încercarea de a-și lua viața?”. Monahul a răspuns: „Așa cum în timpul plânsului celui după Dumnezeu vin clipe de neobișnuită împăcare a conștiinței, lucru care alcătuiește mângâierea celor ce plâng, și în timpul desfătării celei mincinoase, aduse de înșelarea drăcească, vin clipe în care înșelarea își leapădă, cum ar veni, haina, și se lasă gustată așa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cumplite! Amărăciunea lor și deznădejdea pricinuită de această amărăciune sunt de nesuferit”.
.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010, pp. 74-76