
Suntem și azi în plină parabolă aceasta. Povestită de Hristos Domnul către „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cam ca acum.


Suntem și azi în plină parabolă aceasta. Povestită de Hristos Domnul către „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cam ca acum.


A te ruga cu adevărat înseamnă a sta cu mintea în inimă în prezența Domnului, adică a fi pe deplin deschis lui Hristos, fiind în comuniune cu El din adâncurile ființei noastre. Sfântul Apostol Pavel scrie că Duhul Sfânt ne învață cum să ne rugăm, cu suspine prea adânci pentru a le exprima în cuvinte (Romani 8, 26). Ca să spun adevărul, nu mă aflu încă acolo, nici pe departe. Am nevoie de cuvinte în rugăciune pentru a nu-mi lăsa mintea să rătăcească.

Aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune.

În fiecare zi cerem la biserică mijlocirile sfinților. Aceste mijlociri sunt o întreagă putere, o întreagă lume care izvorăște din sfinți și din energia nezidită a lui Dumnezeu. Dar sfinții nu mijlocesc pur și simplu.
Facă-se Voia Ta, precum în cer, aşa şi pre pământ (Matei 6:10).


Fericita Xenia din Sankt Petersburg este una din cele mai iubite sfinte ale Rusiei și ale Ortodoxiei întregi. Oriunde am pomenit numele ei, oamenii s-au luminat la față. Când pregăteam acest articol, de exemplu, a trecut pe lângă mine un părinte care, văzând icoana Sfintei pe coperta cărții cu viața ei, a exclamat: „A, Sfânta Xenia!”. Mi-a luat cartea, s-a închinat și i-a sărutat cu evlavie icoana.

Toată istoria Bisericii s-a întemeiat pe fapte: la început pe chinurile şi suferinţele mucenicilor care au trăit în primele secole ale creştinismului, pe eforturile stâlpilor Bisericii – Sfinţii –, iar apoi, pe faptele ascetice individuale, pe triumful sufletului în lupta cu trupul, luptă dusă de către pustnici şi de către alţi martiri, deveniţi „îngeri în trup, oameni ai Cerurilor” şi „drepţi” care au trăit în lume, dar care nu au fost pângăriţi de lume.

Zis-a avva Antonie: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc. Căci dragostea scoate afară frica”.
Același a zis: „Totdeauna să ai înaintea ochilor frica de Dumnezeu. Să-ți aduci aminte de cel ce omoară și face viu (I Regi 2, 6). Să urâți lumea și cele ce sunt într-însa. Să urâți toată odihna trupească (această odihnă trupească sau viață ușoară este opusul liniștirii isihaste adevărate).

Astăzi cei mai mulţi oameni nu au gustat bucuria jertfirii şi nu iubesc osteneala. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal şi multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră izbândă atunci când reuşesc ceva fără osteneală, când se aranjează materialiceşte, şi nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. În timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovniceşte, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li se dă prilej de nevoință.

Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră drumul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.

Odată, după ce m-am luptat cu akedia în felul acesta, cinci-șase ore am stat în picioare, drept ca o lumânare. Dar se vede că aceasta l-a sălbăticit foarte tare pe satana. Deodată, în timp ce mă rugam, am auzit niște tânguiri, care semănau cu cele ale unei femei care plânge atunci când îi moare copilul.

Nici muierea nu trebuie să aştepte fapta bună a bărbatului şi atuncea s-o dea pe ei – fiindcă aceasta nici un un lucru mare nu este – nici bărbatul iarăşi să nu aştepte buna rânduială a femeii, şi atuncea să filosofeze – că nici aceasta nu este de-aici ispravă a lui – ci fiecare ceea ce este a lui să dea mai înainte. Că dacă celor de afară ce vor lovi peste faţa obrazului cea dreaptă trebuie a întoarce şi pe cealaltă, cu mult mai vârtos trebuie a suferi pe bărbat când se turbură.

Există întristări, dar există și nenorociri. Ce sunt nenorocirile. Când avem amenințări una după alta de jur împrejur. Când suntem acuzați din toate părțile și ne ascundem capul, inima, mintea, ca nu cumva să se întâmple să ne doboare.
