Primul organ al simţurilor care ne întâmpină este cel al vederii. El este numit de către cercetătorii firii [omeneşti] „simţul cel împărătesc”, iar de teologi „cel care se supune Duhului dumnezeiesc” şi „rudenia minţii”.
În fiecare zi Dumnezeu ni Se dezvăluie din ce în ce mai mult. Dar acest fapt are ca şi consecinţă imediată şi dezvăluirea propriului nostru suflet, în cele mai adânci ale lui, oferindu-ne posibilitatea să vedem realitatea de neînchipuit pe care a creat-o păcatul în el.
Desigur, dacă apostolul Pavel nu l-ar fi înviat pe copil n-ar fi fost un eşec al lui. El l-a înviat pe tânăr, apostolul Petru a înviat-o pe Tavita şi alţi apostoli au înviat morţi. Dar, aşa cum Hristos, Domnul şi învăţătorul lor, Dumnezeul lor şi Dumnezeul nostru, n-a înviat pe toţi cei care au murit în perioada lui şi nu i-a vindecat pe toţi cei bolnavi din acea vreme, la fel şi apostolii şi ceilalţi sfinţi.
Mulțumim lui Dumnezeu pentru că și anul acesta, mai aproape cu o Duminică fiind de începutul Postul Mare, am putut asculta pagina aceasta atât de frumoasă din Sfânta Evanghelie cu pilda fiului risipitor. Pilda fiilor risipitori. Pilda întoarcerii fiului risipitor. Pilda tatălui celui iubitor și iertător. Și în câte și în câte feluri am putea numi această pildă. O cunoașteți. Cu toate acestea, parcă niciodată nu vom putea să pătrundem, să primim, să adâncim toate înțelesurile acestei pagini din Sfânta Evanghelie după Luca.
Nimic nu se face fără anumite condiții prealabile. Absolut nimic! Dacă cineva vrea să învețe o știință, nu o va face fără niște condiții prealabile. Trebuie să-și găsească mai întâi un profesor potrivit. Trebuie să citească, să studieze, să se ostenească, să sufere, să plângă, să dea greș. Și iarăși să aibă dorință și dragoste pentru cunoaștere. Dacă nu are dragoste pentru cunoaștere, în ce fel o va dobândi?
Fiul risipitor și fratele său. Între aceste două capete se petrece viața noastră creștină.
„Chiar de ai fi, cum sunt şi eu, risipitor,
Vino, căci uşa milostivirii dumnezeieşti
deschisu-s-a tuturor!”
Atunci când s-a plinit timpul arhetipic – cum s-ar spune – al sărbătorii de faţă, Cel ce este „în chipul lui Dumnezeu“ (Filipeni 2:6) şi Care a luat chip de rob, Cel făcut Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Prunc fiind, a plinit răscumpărarea legată de patruzeci de zile.
Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea Întâmpinării. Într-o asemenea zi, în Constantinopol, în biserica din Vlaherne (unde pentru prima dată am cântat „Apărătoare Doamnă…”) mergeau poporul şi împăratul şi se rugau lui Dumnezeu. Atunci, când oamenii credeau, sărbătoarea aceasta era deosebit de cinstită.
Adeseori născocim lucruri din trecut ca să desluşim de ce suntem într-o anume stare, mai curând decât să ne războim cu ea. Este greşit! Este un păcat! E ca şi cum ne-am juca cu demonii. Ni s-a dat libertate.