În Iordan botezându-te Tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat, că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pre Tine numindu-Te, şi Duhul, în chip de porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai aratat Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție!
Cuvântul de învăţătură al Înaltpreasfinţitului Bartolomeu Valeriu Anania la Epifania sau Botezul Domnului, rostit la vârsta de 84 de ani în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.
Jucăria influențează foarte serios psihicul copilului și dezvoltarea personalității acestuia. Pentru el jucăria este ceva viu și adevărat. Fiind pasionat de jucărie, copilul se identifică adesea cu aceasta, cu „trăsăturile” și cu esența ascunsă a ei.
Este periculos dacă acest lucru se produce în jocul cu un erou negativ. Pericolul constă în faptul că tot ceea ce este pierdut, în joc, de către copil, se regăsește reflectat în viața reală.
Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci. (Condacul Nașterii Domnului)
„Firea noastră cea slăbănogită, într-adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de istoveală aştepta pe Cel ce-i va întinde mâna, cel ce-şi pierduse viaţa aştepta pe Dătătorul ei” (Sfântul Grigorie de Nyssa)
IUBIȚI FRAȚI ȘI SURORI ÎNTRU HRISTOS,
Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat cu putere asupra lumii prin naşterea lui Iisus Hristos la Betleem şi de atunci ea nu încetează a îmbrăţişa pe tot omul.
Sărbătoarea Naşterii Domnului după trup este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Fără Naştere, nu ar fi fost Învierea, iar fără Înviere nu s-ar mai fi împlinit scopul Sfintei Întrupări.
Sărbătoarea Naşterii Domnului după trup este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Naşterea este urmată de toate celelalte sărbători împărăteşti, adică de Bobotează, de Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, de Patimi, de Cruce, de Învierea şi Înălţarea Domnului. Fără Naştere, nu ar fi fost Învierea, iar fără Înviere nu s-ar mai fi împlinit scopul Sfintei Întrupări.
Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într’un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s’ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într’un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant. (Mitropolitul Bartolomeu Anania)
Cuvântul de învăţătură al Înaltpreasfinţitului Bartolomeu Valeriu Anania la slujba de Te Deum oficiată la trecerea anilor (Anul Nou civil – 2001)
Praznicul Naşterii Domnului este un praznic teologic, precum sunt toate praznicele Bisericii noastre, iar nu sărbători lumeşti, drept care trebuie să îl şi prăznuim teologic. Atunci când vorbim despre teologie, nu înţelegem o cunoaştere intelectuală seacă, ci vorbim despre experienţa harului lui Dumnezeu.
Teologia este cunoaşterea lui Dumnezeu, care se realizează prin pocăinţă, prin rugăciune, prin Tainele Bisericii, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin vederea lui Dumnezeu.
Aud din ce în ce mai des o vorbă: nu mai sunt Sărbătorile cum erau altă dată. Nemulţumirile se referă la pierderea bucuriei de a sărbători, la lipsa de trăire autentică a Crăciunului, la diluarea atmosferei de sărbătoare sau la contextul social apăsător în care ne găsesc ele.
Dar de ce se întâmplă aceasta? Cine ne răpeşte această bucurie? Nu cumva noi înşine?!
Hristos Domnul atunci iubeşte mai mult Biserica-Mireasa Sa, când picură sânge din ea. S-a jertfit pentru ea din iubire, a întemeiat-o prin jertfă şi suferinţă, de aceea Biserica renaşte prin suferinţă şi Îi întoarece lui Dumnezeu dragostea tot prin jertfă şi suferinţă.
În iconomia Sa, Iubitor de oameni fiind, dar şi Drept Judecător, Dumnezeu a îngăduit ca Biserica în vremurile ’’fericirii roşii’’ să fie încercată şi prigonită. Întreaga istorie a Bisericii nu este altceva decât un şir de lungi suferinţe prin care ea a reînviat, a devenit mai puternică, mai măreaţă şi purificată.
Oraşul este ambianţa propice în care proliferează mentalitatea individualistă. Dacă în satul tradiţional românesc era ruşine să comiţi anumite fapte care contraveneau bunului-simţ şi legii morale sădite în om de Dumnezeu, oraşul îţi sugerează că nu există acte reprobabile din punct de vedere moral, ci doar fapte penale. Dacă faci un lucru rău în spaţiul tău privat sau unul care trece neobservat de ochiul vigilent al legii, nu e nici o problemă: „hoţul neprins e negustor cinstit“. Orăşeanul este un individualist, în primul rând pentru că s-a obişnuit să se întemeieze în sine. Îşi este reper unic.
În icoanele ortodoxe, stâlpnicii apar desenați ireal, de la brâu în sus, îmbrăcați în haine călugărești, și neapărat suiți pe o coloană înaltă, de lemn.
Sfinții Deșertului sunt uimitori prin felul lor de a trăi (în văzul lumii, doar cu cerul drept acoperiș) și prin durata vieții (mulți au depășit 90 de ani)
„Am atâtea lucruri de făcut, atâtea probleme de rezolvat pentru ziua de mâine; copiii, serviciul, telefoane de dat, de făcut aprovizionarea casei etc., simt că-mi plesneşte capul!“
De câte ori nu am auzit şi nu am rostit aceste cuvinte, aproape fără a conştientiza că acest lucru este de fapt o nesocotire a îndemnului Mântuitorului de a nu ne îngriji de ziua de mâine (cf. Matei 6, 34).
Aveam o cunoştinţă împreună cu care mergeam la Biserica Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, de pe strada Ohta, o bătrână, care avea credinţa unui copil şi era o mare rugătoare. Deseori ne întorceam de la biserică pe jos şi discutam. Unele din povestirile ei mi le-am notat.
Iată una dintre ele:
Când eram copil – aveam vreo 5-6 ani – fratele mamei, Petrea Dabija, m-a luat cu căruţa la Mănăstirea Suruceni. Aici fuseseră călugăriţi odinioară alţi doi unchi ai mei – Serafim Dabija şi Nicodim Onu, care la acea oră făceau închisoare, undeva pe lângă Polul Nord pentru că noii stăpâni ai Basarabiei îi suspectaseră că ar conspira cu Dumnezeu contra puterii sovietice. Badea Petrea adusese, ascunse în fânul căruţei lui, câteva sfeşnice şi nişte icoane care aparţinuseră mănăstirii Zloţi, închisă după arestarea rudelor mele. Acolo părintele Serafim fusese stareţ şi părintele Nicodim – diacon.
„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu …” (Matei VI,33)
„Dacă-i iubim pe sfinți, să-i imităm!” (Fer. Augustin)
Pelerinajul religios se face pentru/spre folosul duhovnicesc, fiind o punte spirituală între cer si pământ, între Biserica triumfătoare (cer) si Biserica luptătoare (pământ).
Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni ale sfinţilor. Noi le cinstim pentru că prin ele lucrează în chip simţitor harul dumnezeiesc. Prin atingerea de ele şi prin rugăciunile stăruitoare adresate sfinţilor lângă moaştele lor, se înfăptuiesc vindecări şi fapte minunate.
I. Pregătirea aperceptivă
Sfinţii, prietenii Mântuitorului Hristos şi modele de vieţuire creştină, sunt în învăţătura ortodoxă mijlocitori şi rugători fierbinţi la tronul lui Dumnezeu pentru cei care îi cinstesc şi le solicită ajutorul.
Mărturii ale arhimandritului Victorin Oanele (1 febr. 1931– 24 oct. 2014)
Mulţi călugări am cunoscut de-a lungul anilor, dar părintele Victorin Oanele a fost unul dintre cei mai smeriţi monahi, căruia am încercat să-I iau un interviu. M-a primit zâmbitor, cu privirea pierdută undeva dincolo de vârfurile semeţe ale brazilor, făcându-mi semn să îl urmez. N-am apucat să-i spun de ce am venit, pentru că a început să-mi arate rând pe rând, toate comorile bătrânei mănăstiri.