Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc…
(Matei 25, 34-35)
Iubiţi credincioşi,
A treia Evanghelie care ne pregăteşte pentru intrarea în Sfântul şi Marele Post, este cea de astăzi, a Judecăţii de apoi. Singur numele acesta este foarte înfricoşător.
Rugăciunile tuturor celor din veac adormiți în dreaptă credință, pot fi, deopotrivă, un îndemn de a cugeta profund la moarte, socotită de Sfinții Părinți drept „cea mai înaltă filozofie a vieții”. Ne vine greu să acceptăm că petrecerea noastră pământească se va sfârși. Dar, dacă ne vom gândi adesea la moartea vremelnică a trupului, ne vom izbăvi de moartea cea veșnică. În societatea contemporană, ce exaltă plăcerile și bucuriile înșelătoare ale existenței biologice, îndemnul de a medita la moarte pare utopic.
Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Un țăran lucra într-o zi de Duminică la câmp, în timp ce consăteanul lui credincios se ducea la sfânta biserică.
Primul începu a-și bate joc de vecinul lui, considerându-l habotnic.
Însă credinciosul îi spuse:
– Prietene, ce ai spune dacă eu aș avea 7 galbeni și aș da 6 galbeni unui cerșetor, pe care l-aș întâlni în drumul meu?
Ieșiri din criza duhovnicească contemporană
În zilele noastre întrebarea care este scopul principal al vieții se aude cu indiferență într-o lume care nu se interesează de esență, de adevăr și de valoarea lucrurilor. Din nefericire, multă lume nu știe exact pentru ce trăiește.
Am auzit în Evanghelia de astăzi (Mt. 26, 7-13) cum femeia care a adus mirul cel de mult preţ lui Hristos a fost lăudată pentru gestul ei de dragoste. Oamenii, cu mintea lor trupească, au judecat-o ca fiind risipitoare, dar Domnul, Care a văzut în vasul de alabastru toată dragostea pe care această femeie o purta în inima ei, a lăudat-o.
Rasofora Elisabeta Socaciu, o viaţă trăită în Hristos.
Cu ochi blânzi şi sinceri, îmi vorbeşte cu accent ardelenesc: „Sunt rasoforă, adică jumătate de maică. Nu m-am dus mai departe, că e de-ajuns atât. Pot face fapte bune şi aşa“. Un om, un suflet, o inimă, care L-a căutat o viaţă întreagă pe Dumnezeu. Şi L-a aflat. Aceasta este rasofora Elisabeta Socaciu de la Mănăstirea Clocociov, Olt.
Sărbătoarea Îmtâmpinării Domnului este de o deosebită importanţă pentru conturarea unei teologii a timpului hristologic în Biserică. Arheologia acestei sărbători poate fi datată încă din veacul al patrulea după Hristos, în scrierea pelerinei Egeria[1].
Iisus adus la Templu pentru a fi îmbisericit arată continuitatea de sens a aşezămintelor vetero-testamentare cu noul eon hristologic. Hristos integrează în sine toate raţiunile istoriei, iar aşezământul religios iudaic îşi vădeşte inteligibilitatea, dar şi limitele sale în realizarea planului divin de înomenire a lui Dumnezeu.
„N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai că pentru a înțelege temeinic aceste cuvinte se cade a ține seama de cele două înțelesuri pe care le poate adopta verbul a împlini în limba română.
Mi se spune: adu-mi o cană de apă. Aduc cana: împlinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am împlinit porunca. Dar a împlini mai poate avea și sensul de a desăvârși, a perfecționa, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior.
Fraţi creştini, (…) în cinstea sfinţilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit şi de-a lungul lunii acesteia (…), în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor.
Vrednicul de pomenire Bartolomeu Valeriu Anania – arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.
Predică la Evanghelia Vindecarii orbului din Ierihon rostită de către ÎPS Mitropolit Bartolomeu (Anania) la vârsta de 80 de ani în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.
Niște părinţi şi-au adus fiul îndrăcit la Sfântul Partenie al Lampsacului. De obicei, Sfântul, cu harul lui Dumnezeu, le ajuta celor nefericiţi fară să se lase rugat. De data aceasta însă, el s-a arătat nemulţumit. Căzând la picioarele omului lui Dumnezeu, părinţii îl rugau cu lacrimi să le scape fiul de boală.
Nevoitorul a răspuns: „Fiul vostru nu este vrednic de vindecare, fiindcă duhul-chinuitor i-a fost dat ca pedeapsă pentru că este aproape ucigaş de tată”. Părinţii s-au îngrozit, iar Sfântul a lămurit: „Fiul vostru vă jignea deseori?”.
Aşa cum o mama se apleacă, se înclină asupra copilului său ce plânge în leagăn, aşa este şi coborârea Creatorului făpturilor printre oameni, în această vale a plângerii.
Aceasta este credinţa sufletelor meditative şi rugătoare. Oamenilor supuşi senzaţiilor, acoperiţi de praf, le vine greu să accepte această credinţă. Oamenii care gândesc îşi dau seama de limitările raţiunii umane în faţa noilor şi tot mai înalţilor munţi de taine ce apar unul după altul.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă cum trebuie să ne rugăm. Sfinţilor Săi apostoli, care căutau cu sârguinţă rugăciunea adevărată, Mântuitorul Iisus Hristos le arată cum ar trebui să se roage pentru a dobândi harul lui Dumnezeu: „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri.” Oamenii din zilele noastre trebuie să înţeleagă că este mai important să se roage aşa cum ştiu ei, decât să înveţe cum să se roage. Din păcate oamenii neglijează complet rugăciunea şi trec cu uşurinţă peste această sfântă lucrare a rugăciunii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă în Epistola sa către Romani: „Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.”
“Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalm 61, 10)
Un tânăr oarecare s-a apropiat de Mântuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și I-a zis: “Învățătorule bun, ce voi face ca să dobândesc viața cea veșnică?” (Luca 18, 18).
A fi bogat este un păcat? A dori să duci o viață echilibrată și liniștită din punct de vedere financiar, fără a te lăcomi după dobândirea unor averi mari, este o patimă? A fi sărac este o virtute? Toate aceste întrebări au frământat mintea comunităților creștine din primele veacuri datorită dorinței necurmate de a urma întru totul cuvintelor Mântuitorului și atitudinii Apostolilor față de bogăția lumească. Așadar, împreună cu Clement Alexandrinul, încercăm să găsim răspunsul corect la întrebările de mai sus.
Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii din Duminica de azi spune: De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17). Acelaşi cuvînt l-a spus şi Sfîntul Ioan Botezătorul cînd a început să propovăduiască în pustiul Iordanului: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2). Acelaşi cuvînt au primit şi Sfinţii Apostoli, cînd au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia, că le-a zis lor: Şi mergînd, propovăduiţi, zicînd: S-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 10, 7).