Să ne amintim de fericita Taisia, care a săvârşit mulţime de fapte bune pentru călugării egipteni, iar apoi a fost târâtă, prin puterea diavolului, pe calea desfrâului. Mult au plâns şi s-au rugat pentru ea monahii şi, în cele din urmă, ca să o mântuiască, l-au trimis la ea pe un mare nevoitor: Cuviosul Ioan Colov. Lacrimile lui fierbinţi şi cuvintele lui înflăcărate despre întoarcerea la calea mântuirii au cutremurat-o pe Taisia până într-atât, că aceasta, căzând la picioarele lui, l-a rugat s-o ducă într-o mănăstire de maici pentru pocăinţă şi, lăsând toate şi lepădându-se de toate, a mers după Cuviosul Ioan.
Lăsându-se întunericul, au fost nevoiţi să înnopteze în pustie. La miezul nopţii, Sfântul Ioan s-a deşteptat şi a văzut o rază largă de lumină de la cer până la pământ, căzând în locul unde dormea Taisia. În această lumină cerească, îngerii înălţau sufletul ei, fiindcă tocmai murise, şi Ioan a auzit glas: „Domnul a primit pocăinţa Taisiei. Ea s-a pocăit nu îndelung, dar cu mare râvnă şi cu căldură sufletească”.
Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 67