Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinţi de neam bun şi iubitori de Dumnezeu, fiind şi rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi cu Sfântul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învăţând filozofia din afară şi dumnezeiasca înţelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăţia, strălucirea numelui şi, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viaţa monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic.
Actualmente, pe întregul pământ sunt răspândiţi oameni care caută răspunsuri la întrebările lor. Setea duhovnicească nepotolită a multora este, iată, un eveniment cu adevărat tragic. Nu puţini sunt cei care stau la limita deznădejdii. Fiecare dintre aceştia, în măsura lui, în adâncurile duhului lui, suferă din pricina absurdităţii vieţii contemporane. Aceştia sunt nemângâiaţi în amărăciunea lor; sforţările personale sunt insuficiente pentru a se elibera din lumea confuziei de care sunt cuprinşi şi pentru a-şi concentra mintea la ceea ce este mai important.
Se întâlnesc diferite ispite. Vă voi da un exemplu: O creştină, o doamnă foarte temperamentală, evreică, s-a întors la credinţă, a venit la biserică mulţi ani; în decursul acestor ani, a încercat să o întoarcă la credinţă şi pe sora sa. Numai că sora nici în ruptul capului nu dorea să se boteze. Şi cu toate că ea atâţia ani a încercat să o convingă, să o înduplece, să îi explice, să îi dea cărţi, sora mereu se împotrivea cu mânie la toate aceste propuneri, nedorind să se creştineze. Şi iată că aceasta din urmă s-a îmbolnăvit grav, iar sora creştină a venit la spital să o cerceteze. Acolo a sfătuit-o: „Vezi în ce stare te afli? Poate că vei muri curând, botează-te!”. Fără nici un rezultat, însă. În cele din urmă, sora bolnavă şi-a pierdut cunoştinţa.
Simeon, bătrânul, după mărturia Sfintei Evanghelii, era un om drept şi credincios, aşteptând mângâierea lui Israil, iar Duhul Sfânt era peste dânsul. Aceluia i s-a făcut ştire de la Dumnezeu despre venirea ce degrabă era să fie în lume, a adevăratului Mesia. Şi i s-a făcut ştire, precum povestesc istoricii cei vechi, astfel: Când, după porunca lui Ptolomeu, regele Egiptului, se tălmăcea Legea lui Moise şi toate proorociile din limba evreiască în cea elinească, pentru care lucru erau aleşi oameni înţelepţi din Israil, şaptezeci la număr. Între aceştia era şi Sfântul Simeon, ca un înţelept şi iscusit întru dumnezeiasca Scriptură.
Mântuirea noastră depinde de credinţa şi nădejdea în mila lui Dumnezeu, de lăsarea noastră şi a tuturor în voia Lui cea sfântă.
Fără mustrare de sine, smerenie, răbdare şi dragoste, este cu neputinţă a ne mântui; cu aceste mijloace, şi luptele se uşurează, şi cursele vrăjmaşului se nimicesc. (Sfântul Macarie)
„Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 30-32). Nu se poate număra, iubiţilor întru Hristos fiii mei, de câte ori am auzit la Dumnezeieştile slujbe cuvintele imnului insuflat dreptului bătrân Simeon, primitorul de Dumnezeu: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…”.
Ce putem face? Aşa a orânduit Domnul, ca viaţa noastră vremelnică să nu treacă fără necazuri, precum s-a spus: nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeţi. Dar mai uimitor decât toate este faptul că nici un om sfânt, oricât de sfânt şi desăvârşit ar fi fost el, nu şi-a petrecut viaţa fără să fi îndurat ceva, şi aceasta pentru ca omul să nu se înalţe pe sine. Şi dacă sfinţii au îndurat, noi cu atât mai mult trebuie să îndurăm!
“Se spun, se scriu multe, dar mă tem că vremurile noastre sunt mai rele decât alte vremuri. Se poate să nu fie acum vremurile în care să fim chinuiţi, să fim martirizaţi. Poate că nu sunt vremuri în care să apară alte greutăţi. Există o asemenea confuzie şi o asemenea harababură, încât este foarte greu să fie cineva astăzi creştin. Nu este doar indiferenta lumii, răutatea lumii, cei de altă credinţă sau diversele mişcări religioase. Ca şi în toate celelalte situaţii, şi aici, răul cel mai mare vine dinlăuntrul şi nu din afara noastră. Pe vrăjmaşul care vine din afară îl vezi, îl înţelegi şi te aperi, dar în faţa celui care vine cu viclenie ce vei face?
Actul martiric al sfintelor Perpetua şi Felicitas, care au pătimit pentru Hristos împreună cu alţi patru tineri creştini în timpul împăratului Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete şi preţioase dintre actele martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea creştină, în forma lor originală, în limba latină, redactate de un martor ocular – după istorisirea autentică lăsată de Sfânta Perpetua şi după viziunea martirului Saturus, care a pătimit împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a construit începutul şi finalul descrierii actului martiric
Tâlcuirea Scripturii este una din lucrările cele mai importante ale Bisericii. Ori de câte ori Evanghelia se propovăduieşte ea este şi tâlcuită mai mult sau mai puţin conştient. Famenul Candachiei nu s-a convertit la Iisus până ce Filip nu i-a tâlcuit Scriptura pe care o citea (F.A. 8, 26-40). Întreaga carte a Faptelor, Epistolele Apostolilor şi, mai apoi, scrierile Sfinţilor Părinţi ne adeveresc faptul că a propovădui Evanghelia, după porunca Mântuitorului, înseamnă a o şi tâlcui, a-i face înţeles sensul, conţinutul, legătura ei cu viaţa fiecărui om.
“Adevărat este cuvântul Domnului, pe care l-a spus, că nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putinţă să dobândească părtăşia de Dumnezeu (comuniune cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci când părăsim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se apleacă spre celelalte. Aceştia declară că lucrează pentru împărăţia cerurilor, dar nu-şi aduc aminte de porunca Domnului pe care a spus-o: «De veţi avea toată grija pentru împărăţia cerurilor, nu vă voi lipsi de cele trebuitoare firii celei văzute, ci vă vor veni vouă toate împreună cu celelalte».
Sfântul Chir, plăcutul lui Dumnezeu, avusese naşterea şi creşterea sa în părţile Egiptului, în cetatea Alexandriei, cea zidită de Alexandru Macedon; el era slăvit cu meşteşugul de doctor şi se tămăduiau de către el bolile trupeşti, neluând plată, iar cu cuvintele sale cele de Dumnezeu insuflate şi cu chipul vieţii sale celei îmbunătăţite tămăduia sufleteştile neputinţe ale oamenilor.
Pentru că, intrând la cei bolnavi, le spunea, nu de la Galin şi de la Hipocrate, ci din aşezămintele sfinţilor prooroci şi apostoli, să se ferească de vătămările păcatelor, care se fac pricinuitoare bolilor trupeşti; căci boala sufletului este mai grea decât toate bolile trupului, şi când acela boleşte cu păcatele, de multe ori se întâmplă că şi trupul cade în boală mai grea, dându-i Dumnezeu pedeapsă pentru păcate.
Astfel sfîntul învăţând pe bolnavi, încă şi cuvântul lui Dumnezeu propovăduindu-l, pe mulţi elini i-a adus la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi i-a făcut creştini, îngrijind sufletele şi trupurile acelora, cu doctorie prea aleasă.
Într-acea vreme Diocleţian (284-305), păgânul împărat, a ridicat prigonire asupra creştinilor.
Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, este, poate, istoria vie a nu puţini dintre noi, cei ce suntem aici de faţă. Aduceţi-vă aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce serioşi ne făcuserăm, cum începusem să ne pregătim pentru Sfânta împărtăşanie, cum ne pocăiam, primeam dezlegare şi ne împărtăşeam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocăinţă şi făgăduinţă noastră de a ne îndrepta viaţa, Părintele Ceresc ne-a dat partea moştenirii noastre de har care a judecat bunătatea Lui că ni se cuvine.
În predica Lui de pe munte, Domnul i-a mustrat pe acei lucrători ai Evangheliei care, prin felul de a practica lucrarea lor, cred că sunt credincioşi şi devotaţi misiunii lor, dar, în realitate, ei sunt lucrători ai fărădelegii.
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au, nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi: Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!“
Sfântul Ignatie de Dumnezeu purtătorul sau Teoforul, fiind dus în Roma, din porunca împăratului Traian (98-117), precum se scrie în viaţa lui, şi de fiare fiind mâncat pentru Hristos, au rămas oarecare oase ale lui, care credincioşii, cei ce erau atunci acolo, mai întâi le-au pus cu cinste în Roma, la un loc însemnat; apoi, în vremea împărăţiei aceluiaşi Traian, le-au adus în Antiohia, spre apărarea cetăţii, spre tămăduirea bolnavilor, spre veselia a toată turma lui, şi spre slava lui Hristos Dumnezeu, pentru Care a pătimit cu osârdie. Despre care, cel ce va voi că să ştie toate, să caute în viaţa lui, în 20 de zile ale lunii decembrie.
Mă închin, Doamne, tronului măreției Tale eu, care sunt pulbere și cenușă [Facerea 18, 27] și drojdia omenirii; Ție, Căruia zeci de mii de îngeri și oștirile nenumărate ale serafimilor Îți aduc cu laudele lor de foc și sfintele lor mișcări o închinare spirituală în ascunzimea firii lor; Ție, Fire Sfântă ascunsă de simțirea și cunoașterea tuturor făpturilor create. Căci ești aproape de toți cu ajutorul Tău ori de câte ori e nevoie și ușa Ta e deschisă cu timp și fără timp [II Timotei 4, 2] cererilor tuturor.
Slăvitul părintele nostru Isaac Sirul sau Isaac de Ninive este un sfânt cuvios episcop sirian, cunoscut pentru nevoinţele sale stricte şi pentru scrierile sale ascetice.
Despre viaţa Sfântului Isaac se cunosc cu certitudine foarte puţine lucruri. Sfântul Isaac s-a născut în regiunea Qatarului sau a Bahreinului actual, pe coasta vestică a Golfului Persic. Majoritatea cercetătorilor consideră că făcea probabil parte din Biserica asiriană, care se înscria în descendenţa teologiei lui Teodor de Mopsuestia.