
Suferința lumii se vindecă dacă Dumnezeu este cunoscut, mărturisit și trăit de toți oamenii de pretutindeni




În cetatea Emesiei, din Fenicia, era un om de neam bun, slăvit şi bogat, cu numele Clitofon, care avea femeie pe Levchipia, fiică a lui Memnont ighemonul, şi care era stearpă. De aceea era foarte mâhnită de vreme ce bărbatul său o ocăra, iar uneori răbda de la dânsul ocări şi bătăi, pentru că n-avea copii. Amândoi erau necredincioşi, ţinându-se de credinţa cea elinească, fiind foarte sârguitori către templul Artemidei.
În acea vreme stăpânea cetatea un oarecare Secund, de neam sirian, care era nemilostiv şi foarte cumplit cu cei care credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care, aflând multe feluri de unelte de moarte, le-a pus în mijlocul cetăţii spre înfricoşarea creştinilor.


Nu te teme, că Eu sunt cu tine, nu privi cu îngrijorare, că Eu sunt Dumnezeul tău. Eu îţi dau tărie şi te ocrotesc şi dreapta Mea cea tare te va sprijini.


Dacă adevărul ne face liberi, minciuna ne strânge în cătușe invizibile.

„Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau.



El ni se prezintă așa și ne învață așa: “Uitați-vă la Mine” așa zice El: “Uitați-vă la Mine” și întreaga Evanghelie nu este altceva decât o poveste de dragoste dintre El și om: El îl caută pe om, îl caută ca pe un singur om în această lume. Fiecare dintre cei pe care-i întâlnește – și, până la urmă, fiecare dintre noi – suntem priviți de Hristos ca și unicul om care este în această lume, dându-ne atenție maximă. Hristos nu ne ia la grămadă, Hristos ne ia pe fiecare-n parte într-o poveste personală de dragoste.




Trebuie să fim cu mare luare-aminte ca să ne păstrăm mintea trează față de patimile duhovnicești. Acestea sunt mult mai primejdioase decât cele trupești, pentru că nu le poți recunoaște îndată, nu simți cum se apropie de tine, fiindcă știu să se ascundă foarte bine.

Aşadar, tristeţea şi mâhnirea nu ne-au fost date ca să suferim când ne moare o persoană apropiată, când pierdem bani sau când suntem încercaţi de vreo nenorocire, ci ca să ne ajute în lupta noastră duhovnicească. Să ne întristăm nu pentru răul pe care ni-l pricinuieşte aproapele, ci pentru păcatele noastre, cu care Îl întristăm pe Dumnezeu.

Să nu deznădăjduim, nici să ne grăbim, nici să judecăm după lucrurile mărunte din afară. Dacă, de pildă, vedeţi o femeie goală sau necuviincios îmbrăcată, să nu rămâneţi la cele din afară, ci să pătrundeţi în sufletul ei. Poate este un suflet foarte bun şi are căutări existenţiale, pe care le manifestă prin acea înfăţişare excentrică.
