A scos salteaua, dacă se poate spune că a avut ceva ca aşternut în prima jumătate a vieţii sale, şi şi-a făcut un scaun de lemn, ca un fotoliu, ca să-şi poată rezema mâinile. În acesta a stat şi a dormit timp de opt ani, atâta cât a durat şi războiul cu patimile trupești, fără să se întindă deloc pe coaste.
Primul semn clar al necontenitului război şi al ispitirilor s-a arătat după vedenia mobilizării în prima linie şi după adormirea în Domnul a stareţului Efrem la Sfântul Vasile.
„Rugăciunea monahilor susţine întreaga lume. Se întâmplă asta deoarece omul este creat după chipul lui Dumnezeu. Acest «după chip» se arată mai ales în rugăciunea curată. Evidenţierea chipului lui Dumnezeu arată împlinirea scopului zidirii lumii. Dacă omul nu se roagă, trăieşte eşecul acestei zidiri şi al propriei lui existenţe.”
De la cunoscători la martori ai Domnului Hristos
Prea cuvioase părinte stareţ, cinstiţi-părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi,
Când Domnul Hristos S-a înălţat la ceruri a spus şi ultimele Sale cuvinte aici pe pământ, pe care le găsim în Faptele Apostolilor, în istorisirea despre înălţarea la cer a Domnului Iisus Hristos. Cuvintele au fost spuse de Domnul Hristos ucenicilor: „ şi-mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi-n toată Iudeea şi-n Samaria, şi pân’ la marginea pământului” (F. Ap. 1, 8). Acestea am putea spune că sunt cuvintele testament spuse de Domnul Hristos aici pe pământ.
„Frumusețea va mântui lumea”, scria odinioară Dostoievski în romanul Idiotul, schițând portretul unei utopii estetice la care suntem chemați să medităm cu toții. Frumosul, vrem, nu vrem, este un reper axiologic al existenței fiecăruia, atât în această viață, cât și în veșnicia ce ne stă în față. Despre abisala nevoie de frumos și despre cultivarea lui în noi și împrejurul nostru, ne-a vorbit părintele Pantelimon Șușnea de la Mănăstirea Oașa, absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf.
Credința nu este o oarecare teorie nedeterminată și abstractă, o ideologie frumoasă și o concepție religioasă avantajoasă. Credința ortodoxă este trăire, etos, mod de viață și de existență. Credință înseamnă ca viața lui Hristos să devină viața mea. Voi prezenta gândurile mele ca un simplu credincios, ca un monah smerit și ca un om sincer.
Legătura cu Hristos ne povățuiește la tot adevărul. Marele Dumnezeu se face mic, iubitor și familial, ca să încapă în mintea și inima noastră.
Ce sfaturi duhovniceşti mai de folos daţi credincioşilor şi călugărilor care vin la sfinţia voastră?
– Ca pentru nişte fii ai lui Dumnezeu, am încercat să spun la cât mai mulţi despre o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul. Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu.
“Oamenilor lumii dintâi, dinainte de potop, li s-a dat vreme de pocăinţă 120 de ani, şi ei au fost preîntâmpinaţi că pentru păcatele lor va veni pedeapsă asupra tuturor de la Dumnezeu – potopul. Vremea trecea, iar oamenii erau din ce în ce mai stricaţi şi nu cugetau la pocăinţă şi nu credeau propovăduitorului pocăinţei, dreptului Noe – şi cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit întocmai.
Evreii nu-i credeau pe proroci că vor fi robiţi de împăratul Babilonului, şi au continuat să se închine la idoli – şi au mers în robie, şi Ierusalimul a fost nimicit, şi toată bogăţia strămutată în Babilon.
Nădăjduind spre Domnul şi cunoscând iubirea Sa de oameni fără margini, să alungăm de la noi orice răutate şi să mergem pe calea virtuţii, să ne căim şi să ne îndepărtăm de toate păcatele noastre, ca să putem să stăm cu îndrăzneală dinaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos şi să intrăm în Împărăţia cerurilor, cu harul lui Dumnezeu”.
“Nu fii nepăsător. Roagă-te cât poţi – mai frecvent şi mai fervent. Rugaţi-vă – forţaţi-vă să faceţi acest lucru, pentru că Împărăţia Lui Dumnezeu se ia cu forţa. Niciodată n-o vei atinge fără să te forţezi.” (Sfântul Inochentie de Alaska)
Colaborăm la mântuirea noastră? Se văd efectele eforturile noastre?
Din această cauză, orice, chiar şi în doză microscopică, amestecat cu mândria este înrudit cu diavolul şi cu diabolicul.
Religia este şi ea un câmp de acţiune pregătit deja pentru forţele diavolului. Totul, absolut totul în religie este ambiguu, iar această ambiguitate poate fi lămurită doar prin umilinţă, astfel încât întreaga viaţă spirituală este sau trebuie direcţionată înspre căutarea umilinţei. Semnele umilinţei: bucuria!
“Prin frumuseţea trupească şi patima de o clipă vrăjmaşul amăgeşte, iar de la Izvorul frumuseţii duhovniceşti şi veşnice, de la Dumnezeu, vrăjmaşul depărtează şi întru nimic îl socoteşte şi aruncă în moarte. Iată ce nebunie! Iar tu să pofteşti frumuseţea cea veşnică, duhovnicească, pe Dumnezeu, Care a zidit toată frumuseţea: iar de la frumuseţea cea stricăcioasă, care se strică şi se împute, înalţă-te la cea nestricăcioasă, care în veci bine înmiresmează şi minunat a bine înmiresmat trupurile sfinţilor. În timpul vieţii lor şi după moarte, Dumnezeule, în ce robie se află omenirea! În robia tuturor păcatelor cu putinţă, ce orbesc mintea şi inima omului.
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu…; om întreg la fire, neléneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi, unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia, ca, văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteaze şi pentru acéia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că, ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor…
Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe [Vaslui], ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine. Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui i se datoreşte.
Când omul ştie să tacă, fiinţa lui e vizitată tainic. Paul Claudel notează că Verbul (Cuvântul) este fiul adoptiv al tăcerii, fiindcă Sfântul Iosif a parcurs paginile Evangheliei fără să pronunţe un singur cuvânt. Pentru a auzi glasul Cuvântului trebuie să‑i asculţi tăcerea, să o înveţi, mai ales. Experienţa Părinţilor este categorică: dacă nu ştii să faci în viaţă loc reculegerii, tăcerii, este imposibil să ajungi la un nivel mai ridicat şi să poţi să te rogi în locurile publice.
Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită. Cu toţii ne slăvim în deşert: unii cu frumuseţea trupească, cu bogăţia şi luxul hainelor, cu vilele, cu forţa fizică; alţii cu profunzimea cugetării, cu educaţia multilaterală şi cu talentele.
Cel bolnav de slavă deşartă devine negreşit trufaş: el se pune mai presus de toţi, i se pare că toţi sunt mai răi, mai prejos decât el, nevrednici de el, şi se îngâmfă asupra lor ca asupra unor nimicnici care nu ştiu nimic,