“Oamenilor lumii dintâi, dinainte de potop, li s-a dat vreme de pocăinţă 120 de ani, şi ei au fost preîntâmpinaţi că pentru păcatele lor va veni pedeapsă asupra tuturor de la Dumnezeu – potopul. Vremea trecea, iar oamenii erau din ce în ce mai stricaţi şi nu cugetau la pocăinţă şi nu credeau propovăduitorului pocăinţei, dreptului Noe – şi cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit întocmai.
Evreii nu-i credeau pe proroci că vor fi robiţi de împăratul Babilonului, şi au continuat să se închine la idoli – şi au mers în robie, şi Ierusalimul a fost nimicit, şi toată bogăţia strămutată în Babilon.
Iudeii din vremea lui Iisus Hristos n-au crezut în Hristos ca Mesia şi L-au omorât cu moarte de cruce, şi prorocia lui Hristos despre căderea Ierusalimului s-a împlinit degrab – pe iudei i-au nimicit romanii fără cruţare.
Aşa şi în vremea de acum poporul a înnebunit, nu ia aminte la voia Sfintei Biserici, spun: „Sunt poveşti, ne înşală preoţii pentru câştigul lor”. O, orbilor! O, tarilor de cerbice şi netăiaţilor împrejur cu inima, oare nu in ochii voştri s-au întâmplat toate cele ce au fost prezise de Evanghelie şi se împlinesc acum? Iată: război nimicitor, foamete, molime. Oare nici acum nu credeţi în Dreapta Judecată a lui Dumnezeu? Ci să ştiţi că judecata la uşă este, şi Domnul va veni degrab cu slavă să judece viii şi morţii (II Timotei 4, I).
Cele ce trebuie să caracterizeze viaţa noastră de acum sunt credinţa, pocăinţa, războiul cu păcatul în toate formele lui, umblarea întru căile Domnului, aducerea roadelor pocăinţei, înmulţirea talanţilor daţi nouă spre lucrare, îmbrăcarea în omul cel nou. Oricine este în Hristos, făptură nouă este (II Corinteni 5, 17). Iată, toate le fac noi (Apocalipsa 21, 5), spune Domnul. Temelia cucerniciei este cunoaşterea adâncă de sine, cunoaşterea adâncă a chipului şi asemănării, cunoaşterea întregului adânc al căderii omului, al neajutorării lui atunci când e lipsit de Dumnezeu, singurul Care poate să ne reaşeze dintru cădere şi să ne cureţe de toată întinăciunea păcatului (II Corinteni 7, 1) – să ne cureţe, să ne sfinţească şi să ne facă făptură nouă. -Doamne, ajută-ne! Doamne, mântuieşte-ne!
Multă milostivire ni s-a dat de la Dumnezeu, dar se şi cere de la noi multă schimbare în bine, multă pocăinţă, osârdie, dragoste şi toată virtutea, ca să fie desăvârşit omul lui Dumnezeu, gata spre toată fapta bună.
Adevărata pocăinţă cere să nu se mai repete păcatele pentru care s-a pocăit omul, ci să fie urmată neabătut calea virtuţii. Deseori însă se întâmplă ca omul să se pocăiască de întârâtare, răutate, ură şi degrabă să se lase târât de ele; să se pocăiască pentru neînfrânare, după care în scurt timp să săvârşească iarăşi acelaşi păcat; să se pocăiască pentru părtinire, împătimire faţă de om, iar peste un minut să facă acelaşi lucru.
Fiţi desăvârşiți, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este! (Matei 5, 48). Pocăinţa osârdnică, de fiecare zi şi de fiecare clipă trebuie să ne ducă la îndreptare, la virtute şi la desăvârşire: zi de zi, ceas de ceas trebuie să fim mai buni. Pocăinţa trebuie să scoată din om suspine şi lacrimi, ca la vameş şi curvă.
Piciorul meu a stat întru dreptate (Psalmi 25, 12). Mi-a venit în minte acest stih din psalm, şi l-am adâncit în inima mea cugetând la el, şi m-am gândit: o, dacă piciorul meu (sufletul) ar sta neclintit intru desăvârşita dreptate a Legii lui Dumnezeu, întru dreptatea harului! Dăruieşte, Doamne, această milă robului Tău! (Matei 22,12-14).
Hristos, Dumnezeul nostru, S-a asemănat pe Sine cu un Mire Sfânt, Preafrumos, Purtător de lumină, Veşnic, Care bine a voit a se însoţi cu sufletul credincios prin însoţire veşnică, nestricăcioasă, de viaţă dătătoare în viaţa viitoare şi nesfârşită, după ce l-a logodit cu Sine în viaţa pământească. Pentru a se însoţi cu sufletele credincioase, dar pângărite cu păcate fără număr, care au schimonosit chipul lui Dumnezeu şi s-au făcut străine de Dânsul prin păcate, Domnul le-a dăruit haină preafrumoasă, nestricăcioasă, duhovnicească în Taina Botezului şi a pecetluirii cu Duhul Sfânt prin ungerea cu Sfântul Mir. Dar omul şi-a spurcat din nou haina botezului şi iarăşi s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a înveşmântat în zdrenţele puturoase ale patimilor, rupând şi necinstind însoţirea sa cu Dumnezeu; atunci Domnul, după milostivirea Sa, bine a voit să îi dea iarăşi haina cea de nuntă în pocăinţa nefăţarnică şi în împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine, şi omul primeşte din nou haina nestricăcioasă şi se însoţeşte în chipul cel mai strâns cu Mirele Ceresc, cu condiţia de a se păzi în tot chipul ca să nu îşi păteze iarăşi haina nunţii şi să trăiască în sfinţenie.
Dar cine sunt aceste suflete însoţite cu Hristos, Mirele Cel Ceresc, unde sunt ele? Aceste suflete sunteţi voi, fraţi şi surori. Vă întreb: oare este curată, oare este împodobită haina voastră de nuntă? Oare v-aţi împodobit sufletele cu fapte bune? Cu ce vă veţi arăta la cina nunţii, în împărăţia cerurilor? Oare vă pregătiţi neîncetat să ajungeţi acolo unde ne aşteaptă Mirele Preafrumos, Împăratul îngerilor şi al tuturor sfinţilor? Pregătiţi-vă fără întârziere: vremea trece şi vă apropie de sfârşitul vieţii, iar apoi va trebui să încheiaţi socotelile cu Stăpânul Cel Drept pentru toată viaţa. Da, zic, să ne pregătim toţi pentru a dobândi sufletului haină curată, sfântă, bineplăcută Mirelui Ceresc. Amin.
De la toată făptura înţelegătoare [raţională] se cerc credincioşie şi dăruire faţă de Domnul: însă pentru a fi credincioşi şi a avea dăruire faţă de Domnul trebuie să lepădăm împătimirea de trupul nostru pătimaş şi de lumea preacurvă şi păcătoasă, ce ne înşală iară contenire cu plăceri de o clipă. Trebuie să încetăm a mai fi robi pântecelui, teatrului, cărţilor de joc, circului, robi ai feluritelor chefuri, ai tutunului, robi ai argintului, ai aurului şi ai modelor complicate. Iată: tu, închinător al teatrului, oare te vei putea dezvinovăţi la judecata cunoştința adevărului să vină. Doamne, iartă-ne nouă, preoţilor, care din pricina timpului neîndestulător degrab ne punem mâna (I Timotei 5, 22) dezlegătoare (peste cei ce se pocăiesc). Nu ne osândi pentru aceasta şi pentru multe altele.
Ce ne apropie de Dumnezeu sau ce ne face casnici, rudenii ale lui Dumnezeu, fii ai Lui? – Chipul viu al lui Dumnezeu, pus sau înnăscut în sufletul nostru, unirea cu Dumnezeu prin credinţa în care am intrat în urma botezului, născându-ne din apă şi din Duh şi făcându-ne casnici ai lui Dumnezeu, îndatorirea de o parte şi de cealaltă: din partea Domnului – să ne miluiască şi să ne educe duhovniceşte pentru Împărăţia cerurilor, pentru viaţa veşnică în Dumnezeu: din partea noastră – dorinţa şi străduinţa de a-L iubi pe Dumnezeu, Cela ce ne-a iubit pe noi cum nu se poate mai mult. Să Îi bineplăcem prin împlinirea poruncilor Lui şi să vieţuim în chip sfânt, îndepărtându-ne de păcate şi aducându-i prinosul pocăinţei. Iată ce ne face casnici ai lui Dumnezeu, fii apropiaţi ai Lui. Iar păcatul mereu se străduie să ne înstrăineze de Dumnezeu, să ne îndepărteze, să ne răcească faţă de El, să ne facă sălbatici, asemenea dobitoacelor şi fiarelor. Cunoscut-a boul pe stăpânul său şi asinul – ieslea domnului său, iar omul deseori nu Îl cunoaşte pe Domnul său (Isaia 1,3).
Fiecare să se preschimbe, să se schimbe la faţă lăuntric; tu, cel trufaş, smereşte-te şi socoteşte-te cel de pe urmă dintre oameni, nu te semeţi niciodată cu nimic şi nu te lăuda: fiindcă ce lucru bun este la tine care să nu fie de la Dumnezeu? – Tot ce-i bun este de la El.
Preschimbă-ţi zavistia în bunăvoinţă; dacă trăieşti în curvie neîncetat, lasă necurăţia la şi umple-te de râvnă pentru curăţia gândurilor şi dorinţelor; dacă voia ta e stricată, îndreapt-o şi fii neprihănit în cele dinlăuntru ale tale; dacă eşti iubitor de bani, lasă împătimirea. Împietrirea inimii tale faţă de sărmani şi fii milostiv; dacă eşti certăreţ şi ursuz, fii modest şi să trăieşti cu toţi în pace; dacă eşti leneş la rugăciune şi virtute, să fii de aici înainte osârduitor; dacă eşti beţiv, să trăieşti de aici înainte cu trezvie; dacă eşti furăcios, dă de la tine; dacă eşti viclean, fii simplu şi nefăţarnic. Toţi să vă ridicaţi la înălţimea virtuţilor ca pe un munte şi să vă scuturaţi de păcatele voastre ca de o tină, ca de o necurăţie, ca de o stricăciune şi izvor al stricăciunii.
Să umbli totdeauna înaintea lui Dumnezeu ca înaintea Feţei Tatălui celui Atotbun, Atotputernic, grabnic-Ascultător, întotdeauna gata să plinească dorinţele şi cererile drepte ale inimii tale.
Gândeşte-te şi judecă în cugetul tău că în cer sunt ştiute toate gândurile, simţămintele şi aplecările sufletului tău, fie că şezi, eşti culcat, mergi, lucrezi, te rogi, citeşti, stai de vorbă tot, dar tot este ştiut în cer. Și, ca atare, să vieţuieşti cu luare-aminte, să gândeşti şi să simţi drept, să trăieşti după dreptarul conştiinţei şi al poruncilor Mântuitorului şi Dumnezeului nostru; cu oamenii să te porţi sincer, simplu, fără viclenie, cu bunăvoinţă, în chip curat şi sfânt, să te rogi lui Dumnezeu şi sfinţilor cu osârdie şi evlavie. Amin.
Ţie, omul, în fiecare zi, ceas şi minut Domnul, Făcătorul făpturii, îţi face pe plac în tot chipul: şi cu soarele le luminează, te mângâie şi cu lumina lină a lunii limpezi, şi cu văzduhul de viață dătător şi plăcut împrospătălor, şi cu focul, şi cu apa spre toată trebuinţa la, şi cu cerealele, şi cu lemnoasele, şi cu rădăcinoasele, şi cu roadele pământului (şi în ce nenumărată mulţime de felurite gusturi plăcute!) şi prin carnea vieţuitoarelor de tot felul şi tuturor peştilor şi păsărilor; iar ţesăturile – o! câte ţesături ţi-a dăruit Domnul pentru acoperirea şi îmbrăcarea trupului tău sau pentru împodobirea ta; câte metale, câte pietre de preţ pentru împodobirea ta şi a sfintelor biserici! Astfel îţi face Dumnezeu pe plac în tot chipul, spre fiinţarea şi bună-fiinţarea la, spre desfătarea ta. Oare nu Îi eşti tu dator să Îi faci pe plac tot pentru binele tău – să trăieşti potrivit conştiinţei şi Legii lui Dumnezeu, potrivit poruncilor şi sfaturilor Lui, potrivit Evangheliei Lui, potrivit celor arătate de maica ta duhovnicească, Biserica lui Dumnezeu? Oare tu Îi faci pe plac lui Dumnezeu? – Te bucură, îţi place să respiri văzduhul şi să fii luminat de soare, să mănânci pâinea cea dulce ca să te întăreşti şi să prinzi putere, să bei băuturile de tot felul. – Dar ce lucru plăcut faci tu pentru Dumnezeu? Chiar dacă El n-are nevoie de nimic dintru ale tale, cere să-I faci pe plac tot pentru tine însuţi, fiindcă în a bineplăcea lui Dumnezeu este viaţa ta, tihna ta, lumina ta, puterea ta, bucuria la, fericirea ta. Lasă nesocotinţa şi vei fi viu; îndreptează-ţi înţelegerea întru cunoştinţă şi vei moşteni viaţa veşnică.
Domnul ne-a iubit pe noi cu dragoste nemărginită, S-a pogorât din ceruri şi S-a făcut om pentru noi; iar în noi ce puţină – şi în mulţi deloc – credinţă şi dragoste către Dânsul, fiindcă suntem traşi de toate patimile lumeşti şi trupeşti. Iată, sfinţii bineplăcuţi şi sfintele bineplăcute ale lui Dumnezeu L-au iubit cu lepădare de sine, cu ardoare, cu ce nevoinţe! De aceea şi sunt fericiţi, şi Biserica îi fericeşte veşnic.
Dumnezeu, Care pe Fiul Său nu L-a cruţat, ci pentru noi toţi L-a dat, cum nu ne va dărui toate împreună cu El? (Romani 8, 32). Iar noi cum de nu jertfim pentru El, pentru împărtăşirea cu El, toate lanţurile pământeşti, toate împătimirile, dragoste de rude şi de prieteni, de bogăţie, de cinstiri, de hrană şi îmbrăcăminte, de jocuri şi distracţii?Cui şi ce vom pizmui, având în noi înşine pe Domnul, Izvorul vieţii şi al tuturor bunătăţilor?!
Cine trebuie să ne fie mai iubit decât orice? Oare nu Dumnezeu, Făcătorul şi Purtătorul nostru de grijă Cel Preabun? Ce adânc de viaţă, sfinţenie şi lumină este în El! Dar cercetează cu luare-aminte, după putinţă, toate lucrurile Lui – ce bunătate, înţelepciune şi minunată purtare de grijă pentru toate a arătat în ele Domnul! Ce minunată carte este această natură văzută, care neîncetat vesteşte celui cu luare-aminte, cugetător şi credincios desăvârşirea Făcătorului, înţelegerea [raţiunea] Lui cea nesfârşită! Dar – lucrul mai uimitor decât toate – Domnul, drept cea mai mare dovadă a bunătăţii Sale, l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Sa, cu putinţă liberă, înţelegătoare [raţională], de a iubi pe ceilalţi oameni şi de a-L iubi pe Făcătorul şi Purtătorul său de grijă, de a pune preţ pe lucrurile Lui, de a-I fi recunoscător şi credincios pănă la sfârşitul vieţii, care a fost menită nemuririi. Iată. tocmai aici, în sufletul omenesc, să cauţi mai cu seamă luminările bunătăţii dumnezeieşti, înţelepciunii, măririi dumnezeieşti: căci ce este mai scump şi mai înalt în om decât a fi chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi a arăta în sine desăvârşirea Lai?
Iată de ce Domnul este singurul vrednic să Îl iubim cu precădere şi în întregime şi să ne lepădăm de noi înşine pentru El. Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa si să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Dar ce aflăm în făpturi, în patimile noastre şi în poftele trupului şi sângelui, în împătimirile de această lume? Aflăm neîncetată amăgire, înşelare, stricăciune, necaz. întuneric şi strâmtorare, dezamăgire şi plictiseală, deşertăciune şi, în cele din urmă, chinurile veşnice, de nu ne vom veni în fire, nu ne vom pocăi şi nu ne vom întoarce la Dumnezeu, Izvorul vieţii noastre şi a tot binele. Acolo aflăm neîncetat amăgire şi vătămare în îndestulările cele de prisos ale pântecelui, în mâncăruri, în băuturi, în jocuri, spectacole, chefuri, în citirea doar a cărţilor lumeşti cu conţinut uşuratic. Cât de mulţi oameni, după sfârşitul lor, se vor tângui nemângâiaţi, vor plânge pentru că şi-au pierdut în zadar vremea dată pentru un scop atât de mare, adică pentru mântuirea sufletului, pentru a deveni casnici ai lui Dumnezeu, pentru pocăinţă, pentru înstrăinarea de tot păcatul, pentru toate faptele bune!
– Cât avem timp, să ne trezim din somnul hipnotic păcătos şi pierzător în care suntem cufundaţi, din visarea noastră păcătoasă.
Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind…“
Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, Editura Sophia, Bucureşti, 2002