“Nu fii nepăsător. Roagă-te cât poţi – mai frecvent şi mai fervent. Rugaţi-vă – forţaţi-vă să faceţi acest lucru, pentru că Împărăţia Lui Dumnezeu se ia cu forţa. Niciodată n-o vei atinge fără să te forţezi.” (Sfântul Inochentie de Alaska)
Colaborăm la mântuirea noastră? Se văd efectele eforturile noastre?
Aceste întrebări se află în centrul unei dezbateri religioase vechi de secole în creştinism. În mod clasic, reformatorii protestanţi au spus „nu” acestor întrebări, argumentând că suntem mântuiţi numai şi în totalitate de harul Lui Dumnezeu, de darul Lui nemeritat. Biserica Catolică a spus: „credinţa fără fapte” este moartă şi doar credinţă este insuficientă.
Această dezbatere, cu diverse răsturnări şi întoarceri, a continuat în secolele culturii creştine. La un moment dat, au existat plângeri despre „harul primit cu ușurință”, unde exaltarea harului pur asupra lucrărilor a condus la un creştinism foarte mulţumit de sine şi leneş. Au fost, de asemenea, perioade de reacţii extreme, cu excese de devotament și vinovăție.
Ortodoxia a aparut târziu în acestă dezbatere, dar nu este străină ei. Contemporanii ortodocşi se grăbesc să se alăture doctrinei „sinergiei” şi să se împotrivească harului obținut ușor al evanghelismului protestant. În mod clasic, gândirea ortodoxă deţine atât faptul că suntem mântuiţi prin acţiunea Lui Dumnezeu (prin har), dar și prin cooperare în această lucrare (sinergie = cooperare). Pentru mulţi convertiţi, acest echilibru părea atrăgător şi o corecţie necesară pentru teologia “de a se simţi bine” a culturii creştine contemporane. Dar are o latura întunecată.
Această latura întunecată se găseşte în ecourile spectrelor vinovăției ale faptelor și ale dreptății. Cât de multă cooperare este suficientă? Căci este evident că nu ne rugăm aşa cum ar trebui, sau nu dăm cât ar trebui – sau nu facem lucrurile aşa cum ar trebui. Dacă este necesară cooperarea noastră, dăm noi greş? Pentru mulţi din cultură noastră, răspunsul pe care îl aud în ei înşişi este în mod inevitabil „da”. Ei nu fac niciodată suficient, nicăieri în niciun moment. Viaţă lor este bântuită de dezaprobare şi ruşine, căi bine bătătorite, care rareori îi lasă să se aventureze în bucurie.
Dar este o greşeală să îmbrăţişăm sinergia că parte a dezbaterii clasice protestante / catolice. Sinergia a fost un răspuns la o întrebare adresată într-un context foarte diferit şi în secole, care au precedat mult conversaţia modernă. Sinergia nu este un punct de discuţie în cadrul dezbaterii har-versus-fapte.
Sinergia este cu siguranţă o afirmare a rolului uman în mântuire. Cel mai cunoscut exemplu este găsit în „da” -ul Maicii Domnului pentru Întruparea Lui Hristos. Acceptarea ei şi îmbrăţişarea anunţului ceresc sunt văzute drept componente necesare ca Dumnezeu să devină om. Dumnezeu nu se impune asupra libertăţii umane. Răspunsul nostru liber este necesar pentru viaţa adevăratei Persoane, care este semnul distinctiv al mântuirii.
Sinergia este văzută în mod corespunzător ca răspuns, mai degrabă decât ca lucrare. Întreaga viaţă a mântuirii este marcată de har şi este plină de har în toate aspectele ei. Luaţi în considerare această afirmaţie a Sf. Paul:
“Celui care face fapte, nu i se socoteşte plata după har, ci după datorie; Iar celui care nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate.” (Români 4:4-5).
Există un fel de fapte care nu sunt răsplătite şi nu aparţin lumii datoriei descrise de Sfântul Pavel. Iar acest tip de fapte sunt cuprinse în termenul de sinergie. Aceste fapte pot fi descrise ca un răspuns plin de har. Merită să observăm două cazuri în care este descrisă lucrarea vieţii noastre spirituale: “Deci au zis către El: Ce să facem, ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? Iisus a răspuns şi le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis.” (Ioan 6:28-29) şi “Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.” (1Tesaloniceni 5:16-18)
În primul caz, „lucrarea” este egală cu credinţa. Această înseamnă că lucrarea pe care o facem este să-L iubim pe Hristos şi să păzim poruncile Lui. În cel de-al doilea caz, „voia lui Dumnezeu” este împlinită în mulţumirea pentru toate lucrurile. Dinamica mântuirii harului în viaţă noastră este marcată de a deveni ca Dumnezeu. Dumnezeu dăruieşte prin har şi liber. Noi primim în har şi libertate, mulţumindu-ne pentru toate lucrurile.
În acest fel, propria noastră „lucrare” este ea însăşi marcată de un fel de har. Noi chiar nu putem înțelege sensul „harului” în limba engleză (n.n. articolul original este în limba engleză). În greacă acest cuvânt poartă semnificaţia „darului” (este acelaşi cuvânt). Darurile nu sunt date niciodată oferite cu gândul de ale reprimi – ele sunt pline de har şi libere. Dar ele pot fi primite în mod adevărat doar cu mulţumire. Acest lucru este valabil și pentru viaţa duhovnicească a unui credincios.
Există o versiune extrem de moralizată a sinergiei, în care Dumnezeu ne dă har, dar trebuie să facem ceva în viaţă noastră pentru a-l face eficient. În acest model, analizăn întotdeauna „rezultatele” cooperării noastre cu harul lui Dumnezeu şi presupunem că rezultatele neplăcute pe care le vedem sunt pur şi simplu vina noastră. Această experienţă devine o profeţie a eşecului şi a remuşcării. Este o denaturare a sinergiei.
Am scris (şi am fost criticat pentru această) despre „creştinul imoral”. Intenţia mea a fost să demasc şi să dezarmez o noţiune falsă de sinergie. Noi într-adevăr nu suntem mântuiţi prin „lucrările” pe care protestanţii tind să le critice. „Lucrarea” pe care o facem este în mare măsură o stare a inimii din care curg toate acţiunile ulterioare pline de har. Această stare de inima este cel mai bine descrisă drept „mulţumire recunoscătoare”. Viaţă euharistică este adevărată existenţa a creştinului. Mulţumiea este prima dintre toate faptele bune şi condiţia sine qua non a vieţii spirituale. Tot ce decurge din mulţumire lucrează pentru mântuirea noastră. Ceea ce nu porneşte de la mulţumire tinde să lucreze la distrugerea noastră.
A crescut o industrie virtuală a comentariilor ortodoxe (în special pe internet, unde toţi pot publica). Aceste comentarii (inclusiv cele al unor preoţi) sunt adesea marcate de o pregătire sau înţelegere teologică greșită, de o lipsă de argumentare şi dezbatere şi de o lipsa gravă de experienţă în orientarea reală a sufletelor spre vindecare şi mântuire. Adică – o mare parte din ele sunt lipsite de valoare şi unele dintre ele sunt de fapt dăunătoare.
Acest lucru poate fi mai ales adevărat în discuţiile despre sinergie. Tratamentul greşit al unor astfel de probleme pastorale poate produce disperare şi neîncredere în cititorii naivi ale căror aşteptări au fost ridicate prin citirea vieţilor sfinţilor şi totuşi a căror experienţă este marcată de aceleaşi eşecuri morale repetate pe care le-au cunoscut întotdeauna. Scriitorii bine intenţionaţi, dar ignoranţi susţin că este nevoie de o înţelegere mai morală. Am fost criticat pentru eventuala uşurare a încărcăturii morale sau sugerând că tot efortul moral nu este de folos. Nu subscriu niciunei noţiuni de imoralitate sau libertinism, în orice formă a lor.
O formă de efort moral (cea mai comună) este într-adevăr fără nici un folos. El aparţine aceleiaşi categorii ca şi lucrările criticate de teologia protestantă. Ne rugăm, fără nici o înțelegere, să încercăm să finalizăm o regulă de rugăciune care nu înseamnă mai mult decât „trecerea prin mişcări”. Postim ca şi cum fiecare alunecare ar fi o chestie de păcat care are nevoie de mărturisire. Unii merg atât de departe încât să caute cu atenţie prin etichetele fiecărui produs alimentar, căutând semne de povestit despre „produse lactate”, inventandu-şi un nou jug de robie care transformă postul ortodox într-o nouă versiune a kosherului. Pe scurt, există o formă de ascetism nedorită şi nepotrivită şi produce fie creştini disperaţi, fie farisei opresivi (uneori în aceeaşi persoană).
Întemeierea vieţii creştine este mulţumirea. Dacă nu poţi să posteşti cu mulţumire, postul tău va fi de puțin folos. Acelaşi lucru se extinde la toate practicile şi poruncile creştine. Lucrarea esenţială a vieţii creştine este mulţumirea recunoscătoare. Din acest motiv, Părintele Alexander Schmemann a scris: „Oricine este capabil de mulţumire este capabil de mântuire”.
Există forme profunde de asceză, dar chiar şi acestea sunt înrădăcinate în mod corect în mulţumire. În secolul al XX-lea, probabil că nici un sfânt nu este mai bine cunoscut pentru realizările sale ascetice decât Sf. Siluan Athonitul. Este cunoscut că a suferit aproximativ 15 ani de experienţă a iadului în rugăciunile sale. La adâncimea sa, el a auzit pe Hristos spunând: „Ţine-ţi mintea în Iad şi nu deznădăjdui”. Interpretul şi biograful sau, Părintele Sofronie Saharov, totuşi, se spune că a spus: “Dacă veţi da mulţumire Lui Dumnezeu întotdeauna şi pentru toate lucrurile, veţi împlini cuvântul: ” Ţine-ţi mintea în Iad şi nu deznădăjdui „.”
Prima datorie a unui tată spiritual este de a conduce un suflet în practică de a mulţumi. În acest mod, ei vor dobândi Duhul Păcii şi vor putea să susţină viaţa creştină. Dar fără mulţumire, ei vor cădea doar în disperare sau delir. Mulţumirea este temelia vieţii creştine. Atunci când acest lucru este înţeles şi e la locul lui, alte lucruri pot fi înţelese în mod corespunzător.
De exemplu, este frecvent să citiţi în scrierile spirituale ale ortodoxiei (şi să auziţi în slujbe) termeni precum „disprețul de sine”. Acest lucru este destul de obişnuit, de exemplu, în lucrarea părintelui Sofronie. Este uşor de înțeles într-o manieră greşită, iar cei fără o temelie adecvată vor dobândi probabil o denaturare teribilă.
„Dispretul de sine”, în sensul în care este folosit, nu este cauzat de contemplarea păcatelor noastre (o condamnare morală şi dezgust faţă de sine). Este mai degrabă provocată de contemplarea iubirii lui Dumnezeu şi a plinătăţii sale de a fi. Numai aşa cum ne vedem în lumina Lui Dumnezeu Însuşi, putem să „realizăm” „dispreţul de sine” pe care Sofronie îl descrie. Dar chiar şi acest lucru este plin de bucurie, pentru că are loc în prezenţa milostivă a harului dat de Dumnezeu.
Mulţumirea, ca dar plin de har, ne atrage în viaţa Trinității. Căci această viață este descrisă de Sfântul Ioan Gură de Aur în Liturghia Lui:
Preotul se roagă: “ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împărţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.””
În această viaţă dătătoare de dar a Celui ce aduce şi Care Se aduce, a Celui ce primeste şi Care Se împarte, pe care o intrăm pe măsură ce, pe bună dreptate, îi mulţumim mereu pentru toate lucrurile. Aceasta este lucrarea noastră, adevărata noastră sinergie, fără de care nu putem fi mântuiţi.
Părintele Stephen Freeman, Traducere: Luiza Vărzaru, Sursa: Glory to God for All Things – The Work that Saves