
Numai mila lui Dumnezeu ne poate mântui!

Biserica lui Hristos este cea mai mare zidire de optimism care a fost făcută pe pământ. Optimismul creştinismului nu constituie pur şi simplu o teorie duhovnicească, pentru că este trăită şi fundamentată.
Nu aş putea să mă numesc pe mine însumi creştin, dacă nu aş fi optimist. Şi dacă m-aş numi creştin şi nu aş fi optimist, nu aş fi un creştin sincer. Şi voi toţi în zadar vă numiţi creştini, dacă voi nu sunteţi optimişti. Creştinismul constituie cea mai mare cetate de optimism.
În fiecare an, la data de 6/19 august, sărbătorim una dintre cele mai mari sărbători ale Ortodoxiei – Schimbarea la Față a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe muntele Tabor.
„Doamne, bine este să fim noi aici”. (Matei 17, 4)
În fiecare an, la 6/19 august, prăznuim una dintre cele mai mari sărbători creștine – Schimbarea la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor.
Să nu mire pe nimeni că eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii.
General vorbind, preoția este o știință terapeutică. Ea are ca scop să-l vindece pe om prin toate mijloacele de care dispune Sfânta noastră Biserică. Prin urmare, aceasta este lucrarea preotului.
Duhovnicul trebuie să știe să vindece omul, adică să lumineze și să elibereze mintea și chiar să transforme toate patimile, pentru că, deși mai înainte acestea au lucrat împotriva firii, acum să lucreze potrivit firii.
Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulceşte chiar şi pe întreg omul din afară şi îl înfrumuseţează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie şi veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăştie tulburare (ceea ce are) sau irită puţin inima, ca să înşele sufletul cu plăcerea trupească, ca şi cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască.
În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte (Matei 17, 14-23).
Un tătic îndurerat, deznădăjduit, se înfățișează Domnului Hristos, avea o suferință maximă. Copilul său era demonizat, posedat de un duh, ne spune Evanghelistul Marcu, mut și surd, și care se manifesta foarte agresiv, violent, față de copil, dar și prin atmosfera pe care o crea prin aceste manifestări.
Dacă pedeapsa ar ajunge din urmă îndreptarea, lumea s-ar fi pierdut și s-ar fi distrus pe deplin. Dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic spre pedepsire, Biserica nu l-ar fi dobândit pe Pavel. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu l-a făcut pe prigonitor apostol și propovăduitor. Bunătatea lui Dumnezeu l-a schimbat pe lup în păstor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu l-a făcut pe vameș evanghelist.
Greu îi este omului să cuprindă înţelesul sfinţeniei. Desigur, în epoca modernă, dominată de o teribilă confuzie a ideilor şi de contradicţiile care se ţin lanţ, foarte puţini sunt cei care îşi pun problema semnificaţiei cuvântului sau a dimensiunilor conţinutului acestuia.
Odată, Cuviosul Nifon mergea pe drum. Puțin mai înaintea lui era un călător, care era temător de Dumnezeu. Atunci Nifon vede un diavol negru zburând în jurul acelui om și semănându-i gânduri murdare. Acela însă avea mintea luminată și nu primea gândurile orbește, fără cercetare. De aceea, adeseori se întorcea și scuipa pe diavol, ocărându-l. Sfântul văzând diavolul că necăjește pe om, i-a aruncat o privire mânioasă, zicându-i:
Iubiţii mei fraţi, dar oare fratele nostru, Protosinghelul Caliopie, când va veni la trâmbiţa cea mare a Judecăţii de Apoi, aşa o să vină, cum îl vedem acum? Oare va veni aşa, un trup galben şi strivit de durere şi aproape fără să aibă chipul cel dintâi şi lipsit de viaţă? Nu, fraţii mei! Ascultaţi pe dumnezeiescul şi marele Apostol Pavel, gura lui Hristos, vasul alegerii, ce ne spune. El arată foarte desluşit cele patru însuşiri ale trupurilor noastre după învierea cea de apoi. Ce zice? „Seamănă-se trup stricăcios, sculase-va trup nestricăcios”.
„Părinte, fur”, spunea un om prefăcut la spovedanie, care nu ezita, în momentul în care se spovedea, să fure ceasul duhovnicului, fără ca acesta să fi observat.
– Hoţia, copilul meu, este păcat. Să nu mai faci!