
Dacă aţi fi fost întotdeauna sănătos, mulţumit de toate, liniştit şi bucuros, atunci, cine ştie, poate că şi voi, ca şi alţi oameni, v-aţi fi abătut spre o trăire împrăştiată şi aţi fi dus o viaţă după gustul acestui veac.


Dacă aţi fi fost întotdeauna sănătos, mulţumit de toate, liniştit şi bucuros, atunci, cine ştie, poate că şi voi, ca şi alţi oameni, v-aţi fi abătut spre o trăire împrăştiată şi aţi fi dus o viaţă după gustul acestui veac.

Rugăciunea este însăşi înfăţişarea (prezenţa) raţiunii (minţii) mele înaintea Lui Dumnezeu, fiindcă, chiar dacă trupul meu este prezent, adevărata mea existenţă este reprezentată de mintea-raţiunea mea. Ea trebuie să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu, de vreme ce El este Cel care mă însufleţeşte. Marea problemă este dacă va putea să se smerească şi să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu.

Cu cel ce nu te ascultă cu poftă nu te întinde la convorbiri lungi, ca să nu-l dezguști și să nu-l faci a te urî, cum e scris: „Cel ce înmulțește cuvinte va fi urât” (Sirah 20, 7).
Nu vorbi aspru și cu glas tare, pentru că amândouă sunt foarte urâte și produc suspiciunea că ești gol și prezumțios. Nu vorbi de tine, de afacerile tale ori de relațiile tale, decât la mare trebuință; iar atunci, cât mai scurt și mai concis posibil.


Ceea ce este mai înfricoșător astăzi este faptul că omul nu crede că are nevoie să se pocăiască. A devenit, din nefericire, nesimțit duhovnicește. Nu mai are simțirea cea bună și neliniștea. Uneori nici măcar nu bănuiește că trebuie să se pocăiască neîncetat. Această nesimțire grosolană este o cursă primejdioasă care duce la nepocăință, la autarhie, la comparația mereu cu cei mai răi, la un fariseism bolnav.

Gheronda, rugăciunea inimi înlătură fiecare gând, dacă-ți faci semnul Sfintei Cruci și spui rugăciunea aceasta din tot sufletul? Le risipește pe toate?

De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult?


Sfânta noastră Biserică pomeneşte cu evlavie suferinţele sfinţilor, slăviţilor şi întrutot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel.




Omul, având o îndoită natură, nu merge întotdeauna pe calea care urcă. Dimpotrivă, calea care coboară fiind mult mai ușoară, este mai la îndemână și deci mult mai bătută. De aici a venit credința că așa e firesc, că așa trebuie să fie. Natura omului a fost pecetluită cu semnele păcatului.

Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Ioan Botezătorul, cel care şi-a plecat mâna peste capul Domnului şi L-a preînchipuit prin viaţa sa. Anul acesta este foarte semnificativă prăznuirea Naşterii Sfântului Ioan, deoarece s-a întâmplat în Duminica Tuturor Sfinţilor, dintre care până atunci făceau parte numai sfinţii Vechiului Legământ, şi pe care acesta i-a unit cu sfinţii din Noul Legământ. Prima sărbătoare care urmează după Naşterea Sfântului Ioan este praznicul Sfinţilor Apostoli, care şi-au întins mrejele şi au umplut Biserica cu popoarele întregii lumi.



Era o după-amiază călduroasă de vară. Sfântul Nectarie, cu rasa de lucru pe el și cu un fes murdar de var pe cap muncea afară, la intrarea în mănăstire. Ceilalți muncitori tocmai serviseră masa și se odihneau undeva mai încolo la umbră. Ajungând la mănăstire, Sfântul Filotei Zervakos nu l-a recunoscut pe Sfântul Nectarie așa cum era îmbrăcat, ci a crezut că este unul dintre monahii muncitori.