În repetate rânduri, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc.
Nu poţi râde mai mult decât trebuie, nici să plângi mai mult decât trebuie. Cu surâsul însă poţi lumina atât faţa ta, ca şi pe a vecinilor tăi, cât doreşti.
Nu poţi huli împotriva lumii şi împotriva lui Dumnezeu cât doreşti tu, cu toate că ţie îţi pare astfel, ci numai până când se umple măsura.
Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrânul Porfirie zicea: „Oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: «Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi!» Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet acolo unde trebuie”.
Cel ce, după Sfântul Onorat, a luat stăpânirea mănăstirii, într-o zi, asupra robului lui Dumnezeu Libertin, cu prea grea mânie s-a aprins, încât şi-a pus şi mâinile pe dânsul; dar, neaflând băţ cu care să-l bată, luând un scaun, l-a bătut cu acesta peste faţă şi peste cap şi tot negru şi umflat l-a făcut. Deci, foarte tare fiind bătut Libertin, ducându-se pe patul său, se liniştea. Pentru ziua care urma însă, i se dăduse să facă un lucru oarecare la mănăstire. A doua zi, plinindu-se laudele cele de dimineaţă, Libertin s-a dus la patul egumenului căruia cu toată smerenia i-a cerut blagoslovenie.
– Nu, cum să fi fost mai bună? Numai că oamenii de atunci aveau simplitate şi gândul cel bun. Astăzi, oamenii toate le văd cu viclenie, pentru că le măsoară pe toate numai cu mintea. Duhul european a făcut un mare rău. El i-a secătuit pe oameni. Astăzi, oamenii ar fi fost într-o stare duhovniceasca foarte bună, fiindcă cei mai mulţi sunt culţi într-o măsură mai mare sau mai mică, şi te-ai fi putut înţelege cu ei.
Când lenea va începe să intre pe furiş în sufletul tău, şi de aici înainte el se întoarce spre întuneric şi casa ta este aproape plină de întuneciune, tot mai des se arată semnele următoare: simţi înlăuntrul tău, pe ascuns, că slăbeşti în credinţă, iar cele văzute prisosesc, nădejdea ţi se împuţinează şi prin aceasta păgubeşti pe aproapele tău şi tot sufletul se umple de cuvinte de prihănire, din gură şi din inimă asupra tuturor oamenilor şi lucrurilor şi chiar asupra lui Dumnezeu, şi asupra gândurilor şi a simţurilor, care-ţi ies în cale, şi te cuprinde teama de durerile trupului, şi prin aceasta micimea de suflet te va stăpâni, şi din ce în ce sufletul tău ţi se va umplea de teamă încât şi de umbra ta te vei îngrozi şi vei tremura.
– Există multe cazuri. Uneori Dumnezeu îngăduie ceva ca să iasă altceva mai bun, iar alteori îngăduie aceasta ca o pedagogie. Unii sunt răsplătiţi, alţii plătesc. Nimic nu este fără rost. Să ştiţi că tot ceea ce îngăduie Dumnezeu, chiar şi oameni să fie ucişi, de pildă, este din iubire de oameni, pentru că Dumnezeu este milostiv. Prorocul Ilie câţi a junghiat? 300 de popi ai lui Baal.
Din patimile lui Hristos, ca din izvorul mântuirii, a venit toată buna noastră aşezare. Moartea Lui este pricina vieţii noastre. Patimile Lui sunt pricina bucuriei noastre. Prin judecarea şi osândirea Lui, noi am fost izbăviţi de judecata şi osânda veşnică. Cu rănile Lui noi ne-am vindecat. Cu lanţurile cu care a fost legat, ne-a dezlegat pe noi din legăturile păcatelor, pentru care îi cântăm împreună cu Proorocul: „Rupt-ai legăturile mele. Ţie-ţi voi aduce jertfă de laudă” (Psalm 115: 7-8).
Să-ţi păzeşti bine vederea, pentru că acest simţ este mai subţire şi mai pătrunzător; pentru că este mai pătrunzător, este mai dorit şi de minte. Pentru că este mai dorit, idolii săi se zugrăvesc mai adânc pe tabla închipuirii şi de aceea se şterg cu mai multă greutate.
Dacă lipsa vederii trupeşti este o excepţie, lipsa vederii sufleteşti parcă este regulă generală!
Este important de ştiut că mai ales două lucruri trebuie să vadă omul în această lume ca să fie într-adevăr cu lumină sufletească. Să vadă pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu. Să nu vă-nchipuiţi că cineva care vede pe Dumnezeu, îşi ridică ochii spre cer şi-L vede pe Dumnezeu undeva în nori, sau undeva în Soare, sau undeva în stele, sau undeva în Lună, sau ca o umbră, sau ca ştiu eu ce, cum vin unii şi spun:
– Părinte, ce se întâmplă în cazul în care duhovnicul nostru ne cere ceva ce intră în conflict cu Sfânta Scriptură şi cu Sfintele Canoane?
– Nu va lăsa Dumnezeu să se întâmple ceva rău, devreme ce facem ascultare. Îţi aduc aminte două întâmplări din viața pustnicilor care confirmă ceea ce-ți spun acum:
Prima: Un oarecare părinte a luat pe fiul său cel mic şi a mers să se călugărească.
Cea mai importantă dintre însuşirile sufletului este, potrivit Scripturii, asemănarea cu Fiinţa dumnezeiască. Această încredinţare că firea omenească a fost zidită „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” este cea mai înaltă demnitate, care s-a dat vreunei făpturi zidite de Dumnezeu. În nici un alt moment al întregii lucrări de zidire a făpturii nu Şi-a descoperit Dumnezeu Făcătorul într-atât mulţumirea Sa ca la zidirea omului, care, în chip paradoxal, nu a fost făcut prin poruncă, precum restul făpturilor, pentru care „a zis şi s-au făcut” (Psalmi 32, 9); şi nici locuinţa omului nu a fost făcută prin poruncă, de vreme ce „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Facerea 2, 8).
Duhovnicul cel harismatic iubeşte sufletul şi îl doare pentru el, pentru că îi cunoaşte marea lui valoare. Îl ajută în pocăinţă, îl uşurează prin spovedanie, îl eliberează de nelinişte şi îl povăţuieşte către Rai. Duhovnicul se numeşte „părinte”, şi de aceea trebuie să se străduiască să fie un părinte adevărat; să mustre cu dragoste şi afecţiune dumnezeiască. Să se pună în locul fiecăruia dintre cei care se spovedesc şi să trăiască durerea aceluia, astfel încât cel ce se spovedeşte să vadă pe fața duhovnicului zugrăvită propria lui durere. Aceasta este de trebuinţă în mod deosebit în vremea noastră, când oamenii au nevoie de puţină apă rece, iar nu de oţet tare. Cei mai mulţi, deoarece primesc înrâuriri diavoleşti, cu greu primesc un sfat duhovnicesc sau o observaţie. De aceea şi certarea trebuie să se facă cu dragoste, iar arătarea greşelii în chip discret, zâmbind sau printr-o glumă.
a) Domnul nu ne părăseşte
Vindecarea paraliticului s-a făcut în Ierusalim, în perioada Paştelui din al doilea an din vremea vieţii publice a Domnului (probabil spre sfârşitul lui martie). Iar In Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare care se numeşte pe evreieşte Vitezda (Casa milei), având cinci pridvoare (loan 5, 2).
Scăldătoarea avea dimensiunile: 120 m x 60 m. Poate părea mare, dar încăpeau cinci pridvoare. Era ceva ca un puţ întins, de mică adâncime. O dată pe an, în timpul sărbătorii Paştelui, un înger al Domnului cobora şi „tulbura” apa. Oricare dintre bolnavi reuşea să intre primul în apă, se făcea bine pe loc, orice boală ar fi avut. Aşa încât în zilele acelea se adunau în jurul scăldătoarei foarte mulţi bolnavi – orbi, paralitici şi alţii -, aşteptând să vină îngerul sa tulbure apa. între aceştia era şi un paralitic pe care ni-l descrie Evanghelistul loan (care nu pare pe deplin paralizat, deoarece încerca să intre singur în scăldătoare – v. loan 5, 7).
Se spunea pentru un frate care a venit la Schetia, ca să vadă pe avva Arsenie, că venind la biserică, se ruga clericilor, ca să se întâlnească cu avva Arsenie. Deci i-au zis lui: odihnește-te puțintel, frate, și-l vei vedea. Iar el a zis: nu gust nimic de nu mă voi întâlni cu el. Au trimis dar un frate ca să-l ducă, că era departe chilia lui (chilia avvei Arsenie era la circa 50 km de Schetia). Și bătând în ușă, au intrat amândoi și închinându-se bătrânului, au șezut tăcând. Deci a zis fratele cel de la biserica Schetiei:
Din momentul în care privim Spovedania, fundamental, ca pe un act mai mult al lui Hristos decât al nostru, Taina Pocăinţei ne apare într-o lumină mai accentuat pozitivă. Nu mai este doar experienţa propriei slăbiciuni şi dezintegrări, ci şi a iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu. Nu-l mai vedem doar pe fiul risipitor parcurgând, încet şi greu, lunga cale de întoarcere acasă, ci şi pe tatăl care-l zăreşte de departe şi aleargă în întâmpinarea lui. (cf. Luca 15, 20). Cum scrie Tito Colliander: „Dacă facem un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi”. Este exact ceea ce trăim în Taina Spovedaniei.
„De multe ori să lăsăm să treacă neobservat când suntem întristaţi din cauza altora. Să nu cerem explicaţii, deoarece ceilalţi pot chiar să nu înţeleagă că ne-au făcut rău şi este cu putinţă, dacă căutăm iertarea lor, atunci să gândească la aceea şi să se creeze probleme. Uneori, clipele de lipsă a harului vin pe neştiute.