Parafraza celebrului citat este la fel de hamletiană şi tragică. Oare poţi să-L vezi pe Dumnezeu sau mai degrabă răspunsul trebuie să fie negativ, pentru că între divin şi uman se instaurează un hiatus de nedepăşit. Capitolul 33 din Ieşire conţine totuşi în mod ciudat ambele afirmaţii, preţ de câteva versete distanţă între ele. Colecţionarii de contradicţii şi erori biblice s-ar părea că au motive de bucurie.
Platon, în Dialogul Timaios, afirma că istoria este ciclică şi că timpul este o măsura dinamică a veşniciei. Istoria Vechiului Israel, precum şi cea de astăzi, a fost una dificilă, cu inconstanţa suişurilor şi a coborâşurilor. Dar pentru fiecare timp al nostru, istoria pogorâtă din cer, Dumnezeu ne trimite personalităţi profetice, capabile să îi schimbe sensul, spre mântuirea lui. Isaia, profetul-„evanghelist” al Vechiului Testament din secolul al VIII-lea î.Hs., este un astfel de om, nu doar instruit în înţelepciunea celor lumeşti, dar mai ales „lămurit“ prin focul cărbunelui încins al Cuvântului revelat (6, 6-7).
Focul Haric s-a pogorât la Ierusalim şi în acest an. Miracolul s-a produs după ce patriarhul grec al Ierusalimului, Teofil al III-lea, a rostit o rugăciune în Biserica Sfântului Mormânt.
În jurul orei 14:18, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, a ieșit din Sfântul Mormânt și a dat Lumina Sfântă tuturor celor prezenţi.Lumina Sfântă a venit la Ierusalim, la Mormântul Domnului.
Veniţi, oameni, să-I cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi!
Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.
Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul.
După cum se spune în Sinaxar, în Sfânta şi Marea zi de Vineri se prăznuiesc sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos: „scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, Crucea şi moartea”.
În toate bisericile ortodoxe se oficiază în Joia Mare, Denia din Sfânta și Marea Vineri, numită și „Denia celor 12 Evanghelii” sau „Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri”. Această sfântă slujbă are ca elemente specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor și scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii.
“Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul!): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “Iată-mă” ori cu “Da, Doamne“.
“Astăzi, iubiţi fraţi, la Denie s-au citit trei parabole: prima – despre smochinul neroditor; a doua – despre tatăl care avea doi fii, dintre care unul la rugămintea tatălui: fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea a răspuns: nu vreau, iar după aceea s-a răzgândit şi s-a dus, pe când celălalt la aceeaşi rugăminte a răspuns: mă duc, dar nu s-a dus; în fine, a treia parabolă e despre gospodarul care avea o vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a lăsat-o în seama lucrătorilor şi a plecat, iar apoi, când a venit vremea culesului, a trimis slugile sale la lucrătorii viei ca să ia roadele. În înverşunarea lor, lucrătorii pe unele dintre slugi le-au bătut, pe altele le-au omorât şi, în cele din urmă, L-au omorât şi pe Fiul Lui Cel Unul-Născut (v. Mt. 21,18-43). Să vorbim acum despre prima parabolă.
„Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” (Mat. 22:37)
1. În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta.
2. Mută-te duhovniceşte în acele zile şi în acele întâmplări, şi sărută-i poala şi mânecile veşmintelor, nu îndepărta inima ta de la El. Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: „Vinovat e,”tu strigă-le în urechi: „Drept e!” Iubeşte-l pe Cel ce te iubeşte, cu toată inima ta!
Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta și Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat și în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară!
Pe lângă alte obiceiuri şi predanii rele, pe care le aveau cărturarii, fariseii şi bătrânii evreilor, aveau şi aceste două: una, a-şi spăla mâinile înainte de a mânca; şi alta, a învăţa copiii să nu cinstească, nici să hrănească şi să ajute pe părinţii lor când au trebuinţă de ajutor la bătrâneţe, precum porunceşte Legea lui Dumnezeu, ci să-i lase neajutoraţi şi neîngrijiţi la bătrâneţe. Şi ca să aibă la aceasta, pricină binecuvântată, învăţau copiii să afierosească orice aveau în Korvana, adică, în sfânta vistierie a Bisericei.
Căutăm şi batem – însă dăruirea este la voia Împărţitorului darurilor, Care împarte ca un stăpânitor cui vrea El. Aşadar, întrebuinţând cu osârdie toate mijloacele amintite, umblă aşteptând să te cerceteze Dumnezeu – Care, deşi este totdeauna gata, nu vine niciodată cu preaviz. Ca atare, creează condiţiile în care obişnuieşte harul să lucreze, ieşi, cum ar veni, întru întâmpinarea lui. Mergi la biserică şi ia parte la toate slujbele, citeşte ori ascultă cuvântul lui Dumnezeu, discută cu oameni temători de Dumnezeu, începe oarecare facere de bine sau osteneală şi, mai presus de toate, roagă-te.
Vrăjmaşul mântuirii noastre, împreună cu o oaste întreagă, este cel care năvăleşte asupra începătorului, ca să nu-l lase să ajungă la Împărăţia lui Dumnezeu, care e înăuntrul nostru.
Pornind de la starea aceasta în care te afli ‒ şi care aminteşte, într-o măsură foarte slabă, ce-i drept, de chinurile din iad ‒, poţi judeca şi cu privire la cele dimpotrivă: de vreme ce există chinuri de iad, înseamnă că există şi bucurie şi fericire negrăită, cum „ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit”, care sunt ascunse înăuntrul nostru, care şi sunt Împărăţia lui Dumnezeu.
Cea mai desăvârşită stare a sufletului este iubirea, dar nu cea a simţurilor. Dacă iubirea este a rudelor, se numeşte afecţiune, iar dacă nu, este mulţimea de emoţii născute din simţuri şi aflate pe diferitele trepte ale necurăţiei. Aceste emoţii capătă chipul celui ce iubeşte şi al celui iubit. Despre iubirea aceasta a spus Domnul: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei“ (Luca 6, 32). Ca şi firea, această iubire se preschimbă neîncetat.
Fără să vrei, dacă privești în jur și de aci mai departe peste țări și mări cu perspectiva pe care amplificatoarele vieții ți-o deschid, ai impresia că omenirea întreagă se află într-un năucitor exod, o uriașă rătăcire în pustiu, sub greutatea cine știe cărui soroc sau sacrilegiu din vremi uitate. După războiu mai ales, drumul vieții se rostogolește așa de ciudat parcă peste un tărâm cu priveliști blestemate.
„Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pre Dumnezeu.” (Mat. 5:8)
1. Ochiul curat vede lumea şi tot ce este în lume; iar ochiul în care a intrat un pai nu poate nici să se uite, nici să vadă. Aşa este şi cu inima omului. Dumnezeu a dăruit inima omenească cu osebită vedere. Când inima e acoperită cu paiele păcatului, ea orbeşte şi nu poate vedea nimic. Când inima se curăţeşte deplin, ea vede lumea nevăzută în lumea văzută; vede lumea nevăzută aşa cum e ea; vede pe Cel ce e Inima lumii nevăzute, Îl vede pe Dumnezeu.
La întrebarea „Te iubești pe tine însuți?” mulți oameni răspund greu sau chiar nu au un răspuns. Legătura noastră cu noi înșine ne este de obicei neclară încât ni se pare atât de imperceptibilă ca și aerul. Însă acest aer se întâmplă uneori să fie greu de respirat. Atitudinea inconștientă față de sine afectează viața unei persoane, determină emoțiile și comportamentul ei. O persoană poate să-și fie recunoscătoare sieși sau să fie nemulțumită de sine, poate să se facă pe sine plăcută sau neplăcută.