Fără să vrei, dacă privești în jur și de aci mai departe peste țări și mări cu perspectiva pe care amplificatoarele vieții ți-o deschid, ai impresia că omenirea întreagă se află într-un năucitor exod, o uriașă rătăcire în pustiu, sub greutatea cine știe cărui soroc sau sacrilegiu din vremi uitate. După războiu mai ales, drumul vieții se rostogolește așa de ciudat parcă peste un tărâm cu priveliști blestemate.
În viața lăuntrică a Bisericii noastre ortodoxe, ca în orice fel de viață, aceeaşi zvârcolire în gol, vrăjită. Nu voiesc să încep prin aceasta cu nimeni niciun fel de dispută, de gâlceavă zbârnâitoare. (…) Voiesc numai să dau trâmbița unor glasuri cari dăinuiesc în ciuda stăpânilor acestui veac.
În țara celor ce au cântat în vremurile deșteptării ”preoți cu crucea-n frunte” mai sunt mulți din cei ce nu strigă, cei ce nu se grăbesc și nu cer nimic, sunt mulți cei ce muncesc, suferă și tac trăind în Biserica vie și veșnică a lui Hristos. Pe drumul suferinței noastre, în noaptea cea mare ce ne învăluie, în marea tăcere ce ne cuprinde, bunicii noștri ne-au lăsat cu mâini tremurânde crucea și chivotul de tradiții și unelte sfinte, chivotul ortodoxiei noastre în care purtăm pe Domnul Euharistic, Trupul și Sângele mântuirii noastre.
Norodul celor rămași fără de glas, neștiuți, strânși în jurul strălucirii Lui, se călăuzesc pe drumul cel de mii de ani cu credința nestrămutată că vor ajunge odată sub porțile unde stă de pază arhanghelul cu paloș de foc. Ei cred până la moarte că numai la lumina Lui vor putea pătrunde în Cetatea lui Dumnezeu. Nu vă mirați: mai sunt, cum spune Scriptura, ”șapte mii de bărbați neștiuți cari nu au plecat genunchii în fața lui Baal” cu tot vârtejul acesta de jazz-band și fard.
În adevăr, printre fețele clerului dela noi, puține, foarte puține poartă fățiș și semnul celor șapte mii de aleși ai Domnului. Sunt însă. Eu cunosc unul. Unul vajnic care m-a făcut și pe mine să înțeleg comoara ortodoxiei, de ce omul pentru a întemeia în sine viața fără început și fără sfârșit, viața cea supranaturală, are nevoie de o Biserică, de Biserica Lui. Limbaj astăzi neînțeles pentru mulți dintre slujitorii altarului.
Astăzi, în sânul clerului nostru există o luptă surdă, nu încă fățișă, aceiași veșnică luptă de pretutindeni dintre cei doi stăpâni: Mamona și Hristos. În toți un tainic simțământ ne face să spunem că lucrurile merg rău. Toată lumea, chiar și cei mai binevoitori, văd că ramurile smochinului Bisericii noastre ortodoxe au început să se usuce. Toți caută să grădinărească. Fiindcă cei mai mulți dintre binefăcători văd însă numai că lucrul merge rău fără să pătrunză și pricina cea adevărată și adâncă, se străduiesc în van să dreagă pe dinafară. Nu ne trebuiesc crematorii, nici ajutor de la iezuiți când de fapt viața vine prin seva vie.
Nu ne trebuie grădinăria parcurilor englezești. Nu ne trebuiesc îndreptări ”pe ici pe colo prin părțile esențiale”. Nu ne trebuie nicio reformă. Biserica trebuie să lucreze și să grăiască din înaltul amvonului Cuvântul cel viu, Cuvântul dătător de viață despre care Mântuitorul a spus: ”Cerul și pământul vor trece dar cuvântul Meu nu va trece”. Biserica ortodoxă, mai mult ca oricare alta, ține acest Adevăr al său: Cuvântul dătător de viață, Hristosul Cel Viu. Numai prin atingerea sufletului omenesc viu cu alt suflet omenesc viu se poate aprinde viața. Slova omoară. Cărturarii devin farisei maniaci asemeni sărmanei cămile, cu munți de himere în cocoașă. Nu ne trebuie nicio reparație savantă pe dinafară.
Timpul nu poate ruina adevărul lui Hristos. Ortodoxia nu se poate schimba. Se poate să devenim ortodocși cu adevărat. Ne trebuie o preoție purtătoare a Cuvântului viu. O preoție care să trăiască și să creadă în puterea veșnică renăscătoare a Sfintei Liturghii și a predicii, prin care să se dea viață nouă, viață veșnică mulțimii de agonici ai veacului acesta. Nu ne trebuiesc seminare și facultăți teologice în care se predă un amestec ciudat de câteva crâmpeie de program laic cu câteva alte rămășițe furate și îmbinate ba de la catolici, ba dela protestanți, și care se numește înțelegerea modernă a ortodoxiei. Nu ne mai trebuiesc somități a la Badea Cârțan, ci oameni cu suflet mare cum au fost Dosoftei, Varlaam, Coresi, Veniamin Costachi. Ne trebuiesc amvoane din înaltul cărora să se reverse cuvântul izvor de viață. (…)
Tagma celor ce se învrednicesc a fi urmașii întăriți ai apostolilor, nu trebuie să uite că ortodoxia strămoșilor noștri s-a născut în staul, pe cruce, în catacombe și pe ruguri. În chivotul tradiției noastre găsim cartea fantastică scrisă cu sângele martirilor, viețile sfinților mucenici. Biserica să învieze iar tradiția noastră ortodoxă și va fi iar pâinea noastră cea spre ființă și nu vom mai gândi cu teamă la plinătatea cărărilor neamului nostru.
Cine are urechi de auzit să audă!
Părintele Daniil Sandu Tudor, Ideea Creștină, publicată de Federația Asociațiilor Creștine din România, iunie 1926, pp. 1-3