Astăzi sărbătorim a treia Duminică după Paşti şi, precum săptămâna trecută, auzim despre diferite momente ale Pătimirii, Răstignirii şi învierii. Săptămâna trecută am auzit despre Toma – că nu a crezut până ce nu a văzut; nu doar văzut, ci până nu a atins rănile lui Hristos – pentru a demonstra că Cel Care biruieşte moartea este de fapt Cel Răstignit.
„Ce este Biserica? Este o asociație? Este un supermarket? Este un salon de coafură până la urmă? Este mai rău decât supermarketul și salonul de coafură?”, a întrebat retoric Mitropolitul Hierotheos Vlachos, purtătorul de cuvânt al Sfântului Sinod al Bisericii din Grecia, într-o emisiune la postul de televiziune SKAI TV.
Sunt convins că la o privire ex abrupto, tema eseului de faţă poate părea puţin bizară. În primul rând, asocierea dintre cele două feluri de lumină constituie o contradicţie flagrantă, nicidecum o relaţie de percepţie copulativă, adică afinitate de abordare, cum ar putea să sugereze conjuncţia „şi”.
Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre duminica Tomei, adică a lui Toma cel necredincios. Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului loan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlalţi ucenici că nu va crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma covârşit, răspunde: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
De două mii de ani ne purtăm prin lume cu Toma de mână şi nu ştim prea bine de ce i se spunea Geamănul şi prea târziu ne dăm seama că i suntem de o potrivă. Frate de necredinţă şi îndoială, de înfrigurări şi aşteptare, de cutremur şi îngenunchere, el rămâne obsesia noastră perpetuă şi întruparea neputinţei noastre de a accepta Bucuria dintr-odată şi fără echivoc.
Există nu numai o dramă a Patimilor, ci şi una – mai puternică – a Învierii, şi ea se consumă, totodată, în sufletul lui Toma.
În trei trepte se consumă, toate ale lui Toma: el află şi nu i vine să creadă; vede şi încă se îndoieşte; se înfrânge şi biruie.
Dacă Andrei este întâiul chemat (Ioan 1, 40), dacă Petru este „verhovnicul“ Apostolilor (după o exprimare mai veche în limba liturgică a românilor), dacă Ioan este „ucenicul cel iubit“ (Ioan 13, 23; 21, 20), dacă Iacov cel Mare şi Ioan al lui Zevedeu erau „fiii tunetului“ (Marcu 3, 17) şi, în fine, dacă fiecare Apostol va fi avut o calitate a sa mai pregnantă, un dar, un talant anume, Toma este, probabil, între Apostoli, cel mai surprinzător în felul lui. Chiar şi în binecunoscuta expresie „Toma necredinciosul“, spusă cel mai adesea sub forma „Măi, tu eşti Toma necredinciosul“, pe lângă o anumită mustrare, se simte o firească înţelegere, o evidentă duioşie chiar.
Dar cunoaşterea celor mai mulţi în legătură cu Toma nu trece dincolo de această sintagmă, şi ea interpretată oarecum „după ureche“.
Apostolii au fost chemaţi de Hristos, după cum se ştie, doi câte doi, mai întâi cele două perechi de fraţi după trup (Andrei şi Petru, Iacov şi Ioan), apoi ceilalţi. Toma, căruia i se spunea şi „Geamănul“, a fost chemat împreună cu un fost vameş, cu Matei (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15).
Un discipol şi-a întrebat într-o zi maestrul: „Ce trebuie să ştiu pentru a ajunge într-o zi acolo unde îmi doresc?” „Să ştii să iei decizii bune, decizii bune, decizii bune”, răspunse maestrul. „Şi cum învăţ asta?” „Experienţă, experienţă, experienţă…”. „Şi cum câştig experienţă ?” „Decizii proaste, decizii proaste, decizii proaste…,” încheie maestrul. Aşadar Petre Ţuţea avea dreptate când afirma că experienţa nu e revelaţie, ci o acumulare de date. Se dobândeşte prin străduinţă şi determinare. E greu să înţelegi pe deplin sau să înveţi din cărţi ceea ce nu ai trăit pe pielea ta sau nu ai văzut cu ochii tăi. Experienţa este cel mai dur profesor, pentru că mai întâi îţi dă testul şi apoi îţi spune care era lecţia de viaţă.
Trebuie să cunoaştem experienţial ce înseamnă să fii slab, dacă dorim să cunoaştem tăria lui Dumnezeu, aşa cum Hristos şi exemplifică, şi afirmă: „Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9).
Sfântul Irineu trimite la cazul lui Iona ca analogie pentru înţelegerea înţelepciunii lui Dumnezeu în aceste chestiuni. Prin lucrarea lui Dumnezeu, o balenă l-a înghiţit pe Iona, nu pentru a-l ucide, ci pentru ca lui Iona să i se ofere un prilej de a învăţa.
Cuviosul Marcu Ascetul, în Cuvântul despre pocăință, spune: adevărata lucrare pentru începători, pentru avansați și pentru desăvârșiți constă în: rugăciune, curățirea gândurilor și răbdarea necazurilor ce îi lovesc. Fără acestea trei, este cu neputință a săvârși celelalte virtuți. Nici rugăciunea însăși, fără curățirea gândurilor și fără răbdarea necazurilor, nu poate fi săvârșită.
Creştinismul, ca eveniment duhovnicesc personal, înseamnă ştergerea întregului trecut, o „creare din nou” a omului. El aboleşte o lume veche a stricăciunii, iar prin frumuseţea unică, cerească, a vieţii de nevoinţă se manifestă lumea nouă care se consolidează şi creşte prin lucrarea întru trezvie a sufletului. Această lume nouă este unul din capetele de pod ale „cetăţii viitoare”; omul îşi cheltuieşte întreaga viaţa având ca ţintă această „cetate viitoare”, iar „cetatea stătătoare” se preschimbă într-un teren al încercării şi al nevoinţei duhovniceşti.
Sâmbătă, în jurul orei 13:50 a avut loc la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim minunea pogorârii Sfintei Lumini.
Înainte de a intra în Sfântul Mormânt, Părintele Patriarh Teofil, alături de un sobor de slujitori, l-au înconjurat de trei ori, conform tradiției. După această procesiune, Patriarhul a dezbrăcat veşmintele arhiereşti, rămânând îmbrăcat doar cu un stihar alb. Apoi a luat patru mănunchiuri a câte 33 de lumânări, care simbolizează numărul anilor pe care i-a trăit Hristos pe pământ.
,,Nu vă înspăimântați!
Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?
A înviat! Nu este aici”.
(Marcu 16, 6)
Apărătorul cel mare și Doamne, biruitorul morții celei veșnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ție, noi robii Tăi și zidirea Ta. Cel ce ai biruință asupra morții, de moartea păcatelor slobozește-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre! (Acatistul Sfintei Învieri a Domnului)
Constatăm cu tristețe că, astăzi, Sâmbăta din Săptămâna Patimilor este privită ca o „pauză” între doliul zilei de vineri și bucuria sfântă din duminica Paștilor. O percepție cu totul greșită. Ea contrazice legătura primordială dintre cele două zile. Ziua de sâmbătă este veriga indispensabilă ce face legătura între Moartea și Învierea lui Hristos. În Sâmbăta Mare sărbătorim înfrângerea morții de către Hristos, Învierea fiind mărturie a acestui fapt.
Vinerea Paştelui, Vinerea Pătimirilor, Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă – aşa au numit părinţii Bisericii şi aşa au trăit bunicii noştri ziua de vineri, dinaintea marelui praznic al Învierii Domnului Iisus Hristos. Marcată şi ţinută de mulţi dintre creştini cu ajunare totală, până la apusul soarelui, acestă zi marchează, în cultul liturgic, Sfintele Pătimiri ale Mântuitorului Hristos.
Sfinte, mântuitoare și înfricoșate, numește Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, Sfințenia însăși; mântuitoare, pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșate, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoșat decât ocara, rușinea și batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului și Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi. Însăși făptura neînsuflețită se cutremură și se revoltă în fața acestei nemaipomenite fărădelegi.
