De fiecare dată când mergem la spovedanie sau Sfânta Liturghie, trebuie să trăim acest lucru ca un prilej unic de a ne înfățișa în fața lui Dumnezeu.
Nădăjduind să primești bunătățile mărețe, nestricăcioase și veșnice. Ferește-te de orice păcat și fă lucruri sfinte în frica de Dumnezeu, fiindcă fără sfințenie nu-l vom vedea pe Domnul. Învrednicindu-ne de mila lui Dumnezeu fii și tu însuți milostiv.
Cunoașterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonosește rațiunea, ne slăbește puterile, pentru că nu mărturisește împreună cu Dumnezeu, sfârşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în fața noastră o ispită.
„Căci, fie pentru ca cineva, drept fiind, să fie distins şi pus în lumină strălucitoare ca Iov, căruia i s-a spus din partea lui Dumnezeu, adică cel care-L reprezenta, arătându-i şi motivul pentru care a fost încredințat ispitei: Găseşti tu, cu adevărat, cusur judecății Mele sau ca să te arăți drept? (Iov 40, 8); fie pentru ca prin răbdarea durerilor să se învrednicească de mângâiere în viața viitoare, ca Lazăr, despre care Avraam spune că a primit cele rele în viața lui, motiv pentru care aici se mângâie (Luca 16, 20).
– Gheronda, nu pot să-i iert uşor pe ceilalţi.
Trebuie să vă osteniţi să fie pace în casa voastră. Din fiecare dintre noi izvorăşte pacea. Mai întâi trebuie să avem pacea în noi, şi apoi o vom răspândi şi celorlalţi. Vedeţi că sunt foarte puţini aici pe pământ, cei smeriţi şi blânzi, dar sunt fericiţi. Nu se vatămă, chiar dacă-i răneşti. Oricum te-ai purta cu ei, sunt în pace şi liniştiţi, te plâng doar pe tine că te chinui atât.
Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare și viclene. Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi și păcate.
Iubirea lui Dumnezeu este o iubire răstignită. De aceea, fără a ne răstigni pe noi înșine nu putem dobândi iubirea dumnezeiască, căci aceasta este firea ei. Atunci când ne predăm pe noi înșine rugăciunii de pocăință, ajungem să trăim uneori această iubire dumnezeiască într-o anumită măsură, însă pentru a o păstra înlăuntrul nostru, trebuie iar să ne răstignim. Cu cât mai mare este dragostea, cu atât este nevoie de o mai mare răstignire pentru a o putea păstra.
Minciuna şi vicleşugul sunt patimi ce vin de la diavolul, care este tatăl minciunii şi al oricărui vicleşug. Vai locului aceluia în care patimile acestea s-au înmulţit, căci nici un bine nu poate exista acolo. La ce bine să ne aşteptăm acolo unde oamenii se înşeală unii pe alţii? Căci acolo nu poate exista încrederea, fără de care unitatea societăţii nu poate rezista.
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Dacă vrem să nu-L pierdem pe Duhul Sfânt, pe care L-am primit la Botez, sau dacă L-am pierdut, să-L dobândim din nou, suntem datori să avem inima curată şi trupul neîntinat, adică curat de orice păcat trupesc. Inima şi trupul trebuie să fie templul Duhului Sfânt. Şi în cel care are inima curată şi trupul neîntinat, va intra Duhul Sfânt şi va stăpâni peste sufletul lui.
Un creştin care nu s-a împărtăşit de mulţi ani sau unul care se împărtăşeşte de două-trei ori pe an, înainte să se cuminece ar trebui să treacă pe la scaunul de spovedanie. Însă creştinul care se împărtăşeşte des, de pildă, în fiecare lună sau în fiecare duminică, şi nu este împovărat de păcate grele va trebui să se spovedească şi acesta de fiecare dată când se împărtăşeşte?
Un fiu duhovnicesc al Stareţului avea un puternic război trupesc şi se primejduia să păcătuiască cu o oarecare persoană. Un prieten al lui l-a înştiinţat pe Stareţ de primejdia în care se afla tânărul în cauză şi de eventualitatea căderii lui în voia trupului. Stareţul şi-a adus aminte de tânărul acela în timpul rugăciunii de seară şi s-a rugat pentru el. După terminarea rugăciunii a privit fără să vrea la ceas. A doua zi a primit un telefon de la tânărul care era să păcătuiască şi care i-a făcut cunoscut Stareţului următoarele:
Creștinul cel înțelept, ascultând îndemnul Sfintei Biserici: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”, nu îndrăznește să-și vădească cu îndrăzneală credința în Sfânta Împărtășanie și dragostea sa față de Hristos, înainte de a se umple cu frica lui Dumnezeu cea mântuitoare și înainte de a o lucra în Sfânta Taină a Pocăinței.
Încercați să ziceți: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Dar țineți minte: n-are nicio valoare dacă vorbești. Ea se numește în trei feluri: Rugăciunea minții, Rugăciunea lui Iisus și Rugăciunea minții în inimă – nu-i corect rugăciunea inimii. În orice moment vin atacuri, noaptea vin ispite; le gonești cu precizie. Dar păstrați taina. Nu faceți ca găina: a făcut și ea un ou și se aude în toată curtea. În felul acesta s-au străbătut și pustiile și pușcăriile, cu o rugăciune tainică.
Demonii sunt creaturi. Ei sunt foarte inteligenți, dar sunt creați. Ieșind din câmpul lor, nu mai au nici o putere asupra noastră. Dar pentru asta, noi avem nevoie de curajul de a pierde anumite lucruri, anumite plăceri, anumite conforturi… Pierdem, ca atunci când e incendiu, și ca să-ți scapi viața pleci și pierzi tot. Și zici: da, dar… pierd aia, pierd aia, pierd aia… dar dobândesc Viața!
Apostolul Pavel poruncește creștinilor să se roage neîncetat, spuse Părintele Filip. Oare acea rugăciune este rugăciunea minții sau a inimii?
Într-adevăr, este rugăciunea minții. Este un îndemn către creștinii din Tesalonic: „Pururea vă bucurați. Neîncetat vă rugați!” (I Tesaloniceni 16, 17).