Să te pârască poate oricine, dar să te vândă nu poate decât acela care mănâncă pâine cu tine. Rău poate să-ţi facă orice semen, cât de străin şi de depărtat ar fi de tine, dar cel mai mare rău nu ţi-l poate face decât acela care neapărat îţi stă cel mai aproape. De aceea, nici durere mai mare nu poate produce nimeni pe lume, ca acela de la care ai dreptul să aştepţi cea mai mare bucurie.
Maica Siiuana: Prin post. Intâi şi-ntâi, să mănânci până te saturi, dar să nu înghiţi, până ce nu zici de cinci ori: „Doamne, Iisuse Hristoase”. Ai să vezi că se schimbă ceva! Lăcomia aceasta este patimă, dar, zice un sfânt, este şi neputinţă. Noi mâncăm, pentru că avem probleme sufleteşti: frică, nelinişte… De multe ori, mâncăm din cauza emoţiilor noastre, şi nu de dragul de a mânca. Nici nu ştim ce-am mâncat. Băgăm automat în gură, doar să mestecăm ceva.
“Într-una din predicile sale arhipăstorul grăia: „Voi întrebaţi: «Doamne, Doamne, oare uşor este să fii prigonit? Oare uşor este să mergi prin uşa cea strâmtă şi pe calea cea pietroasă? Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: «Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?» Iar eu vă spun: «Da, da! Uşor, din cale-afară de uşor». Dar de ce uşor? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El Însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.
Adevărul este că în ultimele decenii imaginea omului duhovnicesc a fost identificată cu cea a omului vrednic de plâns, a omului închis în sine, interiorizat, care nu se bucură și are mereu remușcări. Chiar și atunci când respiră, simte că trebuie să dea socoteală cuiva. Însă, acesta nu este omul lui Dumnezeu!
– Care este importanţa nevoinţei, a ascezei în cunoaşterea lui Dumnezeu? Şi de ce trebuie să fie aceasta integrată în viaţa Bisericii şi să fie în conformitate cu învăţătura de credinţă a Bisericii?
– Este importantă asceza pentru că dacă omul nu se nevoieşte, nu poate să trăiască dogma. Pentru că dogma nu este un simplu canon, nu este o consecinţă teologică. Dogma în teologie are drept condiţie o trăire adevărată. Vă dau un exemplu: dogma Sfintei Treimi.
Iată, Dumnezeu ne-a dat un loc de muncă, ne-a dat sănătatea cu care muncim, ne-a dat priceperea cu care să putem face munca noastră şi ne-a dat ajutorul Său în toate. Pentru toate aceste daruri primite de la El şi care valorează atât de mult faţă de partea pe care o punem de la noi, noi ar trebui, după dreptate, să împărţim cel puţin în două cu Domnul câştigul nostru, căci cel puţin jumătate este partea Lui.
Sfinţii Părinţi spun că trebuie să căutăm ca fiecare lucrare, gând şi muncă a noastră, totul să izvorască din inimă, căci cu inima simţim, iar nu cu mintea. Cu mintea cugetăm, iar când totul izvorăşte din inimă atunci ajungem la concentrarea tuturor puterilor minţii în inimă.
Un prieten mi-a mărturisit că suferea din cauza purtării aspre a şefilor săi. Acest lucru ameninţa să-l umilească şi să dea impresii greşite despre caracterul său. Bătrânul l-a primit, a pus lucrurile la punct şi i-a făcut o radiografie sufletească foarte corectă:
Sarcina duhovnicului este măreaţă şi complexă. Măreaţă este şi răspunderea acestei ascultări, de a-şi însuşi moştenirea cea mare, chipul credinţei de neclintit, al nădejdii tari şi al iubirii evanghelice, ca prin acestea să doboare toate obstacolele care se ivesc în calea îndrumării fiului duhovnicesc după voia lui Dumnezeu.
PS Ignatie: „Asta înseamnă a trăi credința formal: am postit trei zile, am făcut o sută de metanii, m-am spovedit foarte bine, mi-a rămas un firicel de gând, nu mă apropii de împărtășanie. Crezi că dacă ai făcut toate astea, te-ai împachetat și ești bun de livrat pentru împărtășanie…”
A se lepăda omul de sine nu înseamnă a se lepăda de personalitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de identitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de responsabilitatea sa faţă de societate, faţă de muncă, faţă de familie. Înseamnă a se lepăda de ego, de egoism.
Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletelor noastre. N-a spus Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu… şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33; Luca 12, 31)? Uşor, foarte uşor poate Hristos să ne dea tot ceea ce dorim! Iată taina: să nu vă puneţi deloc în minte să cereţi un anumit lucru. Secretul este să cereţi unirea voastră cu Hristos în chip dezinteresat, fără să spuneţi: „Dă-mi asta, dă-mi-o pe cealaltă…”.
Nu-i uşor să fii Om nici între oameni, darămite între neoameni… Dar este cu putinţă. Ce-i foloseşte omului să le aibă pe toate de-a gata, dar să-şi piardă obrazul…şi sufletul? Iar dacă avem greutăţi, dacă alţii ne prigonesc, iar noi ne păstrăm obrazul şi sufletul, cu atât mai mare vrednicie şi cinste vom avea în faţa lui Dumnezeu.
-Cum se poate aborda în chip ortodox tema căsătoriei între o persoană ortodoxă şi o persoană catolică?
– Este o întrebare foarte grea. Desigur este de dorit ca unirea dintre bărbat şi femeie să se facă la toate nivelele, nu numai la nivel fizic şi psihic ci şi la nivel duhovnicesc pentru că dacă sunt uniţi într-acelaşi duh, de aici toate celelalte nivele ale vieţii vor fi binecuvântate.
Viața omului pe pământ este o luptă și o ispită. De aceea, și Sfântul Apostol Pavel, având în vedere tocmai acest război duhovnicesc, îndeamnă pe ucenicul său Timotei la această nevoință și luptă: „Luptă-te lupta cea bună a credinței, cucerește viața veșnică la care ai fost chemat” (I Timotei 6, 12), „Pătimește ca un bun viteaz al lui Hristos. Nimeni, ostaș fiind, nu se amestecă cu lucrurile lumești, ca voievodului să fie plăcut” (II Timotei 2, 3-4).
Hristos a fost proslăvit în Ceruri ca urmare a suferinţelor cumplite suferite pe pământ. Biruinţa Lui s-a este evidentă şi constituie o probă de măreţie a însăşi fiinţei umane, care trebuie să ajungă în slava cerească. Cine îşi dă seama de măreţia sufletului său trebuie să-şi dea seama şi de teribila lui cădere, din care nu se poate răscumpăra decât prin grele suferinţe, asemenea lui Hristos.
Diavolul atacă permanent, cum zice Mântuitorul: „Stă ca un leu, căutând pe cine să înghită”. Atacă permanent. Diavolul nu este o putere. Diavolul este un tolerat. Omul are mult mai multă putere decât el, pentru că e botezat şi are harul şi puterea lui Dumnezeu asupra lui. În plus, faţă de multe alte lucruri, omul are înger păzitor, care ştie şi cunoaşte toată lucrarea diavolului asupra omului. Dar nu poate determina îngerul păzitor mântuirea omului fără om.