„În războiul nevăzut, ispitele se fac pricinuitoare de cunoaştere duhovnicească pentru cei cu luare-aminte. Ispită se numeşte şi orice împotrivire faţă de nevoinţa noastră pentru credinţă şi evlavie, atunci când ne silim să ne supunem lui Dumnezeu.
“În vremea aceea S-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” (Luca VII, 11-16).
Am să-ți spun o povestioară….Adevărul locuia pe pămînt. Îi era rău: oriunde sa-r fi dus, oriunde ar fi mers, de pretutindeni era alungat, nicăeri nu avea loc, îi deranja pe toți…”
Să aveţi evlavie faţă de Sfânta Scriptură, evlavia cuvenită unui adevărat fiu al adevăratei Biserici; să aveţi cuvenita încredere şi evlavie faţă de scrierile Părinţilor! Acelaşi Duh al lui Dumnezeu Care a lucrat în prooroci şi în apostoli a lucrat în sfinţii învăţători şi păstori ai Bisericii: martor al acestei dogme este Sfântul Apostol: Dumnezeu a pus în Biserică întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători (I Cor. 12, 28).
Atenţia şi intenţia
Pentru vindecarea de nesimţire, pentru alungarea demonului acesta, avem nevoie să ne cultivăm atenţia, care ne este furată şi risipită şi amorţită. Trezirea atenţiei duce la o stare de priveghere prin care nu ne mai lăsăm robiţi de „pilotul automat” instalat în noi de nesimţire şi de sugestiile lumii acesteia.
Pe lângă dispreţuirea şi respingerea gândurilor, este necesară alungarea lor, care nu se poate face decât prin rugăciune. Sfântul Grigorie Sinaitul a scris un capitol întreg, intitulat „Despre alungarea gândurilor”, în care citim: „Nici un începător nu poate alunga vreodată vreun gând, dacă nu-l alungă Dumnezeu.
Datoria luptătorului lui Hristos este de a se încălța „întru gătirea Evangheliei păcii” (Efeseni 6, 15). Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătând că această încălțăminte duhovnicească este smerenia, spune că în loc de încălțăminte să-ți câștigi smerita cugetare, căci precum încălțămintea se calcă de toți, tot așa și cel ce are smerita cugetare se sârguiește să fie călcat în picioare de toți…
Când tu ai răspuns cu batjocură la batjocură, ai fost biruit, nu de oameni, ci, ceea ce este mai ruşinos, ai fost biruit de patima mâniei, care stăpâneşte pe omul lipsit de libertate; iar dacă ai tăcut, atunci, pe lângă faptul că ai biruit, ai câştigat şi trofeul fără nici o osteneală, şi în acelaşi timp vei avea pe cei mulţi de partea ta, care te vor încununa şi vor cunoaşte clar neadevărul şi nedreptatea batjocorii suferite.
Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti fiu al lui Dumnezeu. Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla.
La ceasul rugăciunii, memoria îţi aduce închipuirile vechilor lucruri, sau grijile noi, sau persoana celui care te-a întristat. Deci, păzeşte-ţi bine mintea, ca să nu-ţi pună înainte problemele ei. Şi să te îndemni continuu să conştientizezi înaintea cui te afli, pentru că este foarte firesc pentru minte să fie atrasă cu uşurinţă de ţinerea de minte a lucrurilor la ceasul rugăciunii.
Hristos nu este doar Cel ce învaţă despre scopul vieţii, ci şi Cel ce călăuzeşte omenirea spre acest scop. De aceea S-a şi înălţat la ceruri: ca să arate unde e scopul nostru – căci unde este El, acolo este scopul. El S-a numit pe Sine „Păstor”. Oare ştiu oile calea şi scopul lor fără păstor? Nicidecum.
„Orice aţi face, lucraţi din toată inima“ (Coloseni, 3, 23)
Atunci când faci ascultare cu bucurie şi iubire, chiar şi pentru lucruri care par nebuneşti, te bucuri. Îi avem ca exemplu pe părintele Efrem Katunakiotul şi pe părintele Porfirie. Când faci ascultare oarbă, pentru folosul propriu, te duci în iad, ca Iuda.
Voi aţi fugit de legea Mea? O să vedeţi legi omeneşti care o să vă încalece la voi în casă, la voi în ţară, o să ne săturăm de legi omeneşti pentru că am refuzat legea lui Dumnezeu, am refuzat Evanghelia, am refuzat Biserica şi căutăm o nouă ordine mondială.
1. Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.
Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află. Iar cine păzeşte cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. Prin aceasta, cunoaştem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble. (1 Ioan II,1-6)
Este o cetăţuie mică, aproape de Constantinopol, şi în aceea era un oarecare copil sărac, cu numele Guşar. Deci, avea el un obicei, că se tocmea să păzească gâştele. Însă la porţile cetăţii aceleia era chipul Sfântului Ioan Teologul, făcut cu vopsele. Şi el, când trecea cu gâştele pe dinaintea porţii, scria totdeauna cu degetul pe nisip, căutând la chipul Teologului şi zicând: „Doamne, dă-mi mie ca să învăţ să zugrăvesc doar chipul acesta, că mult îmi doreşte sufletul meu.” Şi, uneori, nu-i potrivea mâinile, ori capul, sau ochii, ori celelalte semne nu le izbutea. Şi, iarăşi ştergând, scria. Şi aceasta a făcut-o el în trei ani.
Nu putem fi părtaşi în chip profund vieţii lui Dumnezeu decât dacă ne schimbăm întru totul. Aşadar, este esenţial să ne îndreptăm spre Dumnezeu astfel ca El să ne transforme şi să ne schimbe. Iată de ce, pentru a începe, ar trebui să cerem să ne schimbăm. Convertire înseamnă, în latină, o întoarcere – o schimbare în direcţia lucrurilor. Cuvântul grec metanoia arată o schimbare a minţii.
Când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea.