Ne-am luat pe umerii noştri, când am devenit creştini, această mare povară a Crucii: de a trece printr-o lume păgână, o lume în care suntem străini şi pentru care va veni Cineva şi va spune ca în acea cântare bisericească: „Dă-mi-l Mie pe străinul acesta, care n-a avut unde să-şi plece capul cât a trăit pe pământ”.
Intr-una dintre vizitele mele la Părintele, mi-am amintit şi i-am pomenit un fragment din cuvântarea Sfântului Ioan Gură de Aur despre rugăciune: „Aşa cum rugăciunile făcute noaptea de Apostolii Pavel şi Sila au deschis porţile temniţei, tot aşa şi rugăciunea făcută noaptea de către creştini poate deschide porţile Cerurilor”. Bătrânul s-a bucurat mult când a auzit acestea.
Atât timp cât suntem în viaţa aceasta, supuşi stricăciunii şi morţii, nu trebuie să contenim lupta cu patimile.
Prin urmare, chiar cel care a biruit „aproape toate patimile” va mai fi războit totuşi de doi draci: „Dintre aceştia, unul supără sufletul, ducându-l de la multă iubire de Dumnezeu la o râvnă nelalocul ei, încât acesta nu mai vrea să placă şi altul lui Dumnezeu, afară de el”.
Înainte de Patimi, Domnul grăieşte către ucenicii Săi: „Puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea”. Patimile şi moartea Domnului i-au izbit până într-atât pe Sfinţii Apostoli, că ochii minţii lor s-au întunecat, şi ei au început să nu-L mai vadă pe Domnul ca atare; lumina lor s-a ascuns, şi ei stăteau într-un întuneric amar şi chinuitor.
În vremurile noastre grele şi tulburi există o mică, dar puternică grupare de oameni cu anumite căutări metafizice. Unii îl găsesc pe Dumnezeu la nevoie, ca pe o consolare, ca pe o scăpare. De obicei, omul găseşte ceea ce căuta şi ceea ce îi convine.
Trebuie să reușești să-l convingi pe om de necesitatea ascultării și de importanța smereniei. E de folos ca el să se împace cu gândul că este bolnav, să primească cele hărăzite lui. Viața duhovnicească este cu putință doar atunci când omul își recunoaște adevărata lui stare și se smerește. Când un om acceptă să trăiască sub crucea lăsată lui de Domnul, abia atunci putem vorbi de credință.
Ștefan cel Mare și Sfânt, după bătălia de la Războieni, a intrat într-un sat tocmai când aducea preotul un om la groapă. După năsălia mortului nu era lume deloc. Se vede că cel ce murise era sărac, ori n-avea neamuri.
Slujbele Sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea ce ne reprezintă pe noi ca dreptmăritori creștini, ca creștini ortodocși. Sfintele slujbe sunt mijlocul de angajare a credincioșilor în fața lui Dumnezeu, sunt un mijloc prin care Dumnezeu ni se face cunoscut și un mijloc prin care noi luăm act despre Dumnezeu.
Părinte, odată ne-aţi vorbit despre bunica Sfinţiei Voastre…
Bunica mea era foarte vitează. Avea întotdeauna cu ea, pentru siguranţă, un iatagan. Vezi, femeie văduvă cu doi copii, cum s-o scoată la capăt cu turcii? Ani grei!… Toţi se temeau de ea. Era ca un voinic. Odată, un hoţ s-a dus să fure noaptea dintr-o vie ce era aproape de cimitir.
Orice efort sau încercare de a armoniza creştinismul cu duhul vremii, cu mişcările trecătoare ale feluritelor epoci istorice sau cu regimurile politice nu face decât să elimine acea trăsătură aparte a creştinismului care face din el unica religie hristocentrică din lume. Neadaptarea Dumnezeu-omului Hristos la spiritul vremii, ci mai degrabă adaptarea spiritului vremii la duhul veşniciei lui Hristos, la dumnezeiasca umanitate a lui Hristos – aceasta este unica şi adevărata misiune a Bisericii lui Hristos în lume, a Bisericii Ortodoxe şi apostolice.
Iată coasta Katunakiei. De cealaltă parte am ajuns când razele arzătoare ale soarelui – era sfârșitul lunii secerișului – degustau ultimele delicatese ale stâncilor. Seara târziu am ajuns la coliba cuviosului Efrem. Prin lumina scăzută se distingea figura lui gheron. Înalt, bine legat cum era, semăna cu trunchiul bătrân al unui platan. Mai târziu avea să-mi povestească:
Atunci când drepţii, înţelepţii şi cei cuminţi văd un păcătos pocăindu-se, se bucură şi sunt mulţumiţi. Dar cel mai mult se bucură îngerii din ceruri.
Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbea: „Umblați în lumină, până când este lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul”. Până când ne luminează în această viață lumina lui Hristos, până când auziți sfintele cuvinte ale Evangheliei și ale poruncilor lui Hristos, până când v-a învrednicit Domnul să frecventați Sfânta Biserică, umblați în această lumină. Pentru că lumina aceasta se va stinge pentru voi când va veni ceasul morții, și după mormânt nu mai există pocăință, și veți primi răsplătirea pe care o meritați.
Părintele Zaharia de la Essex s-a născut și a crescut în Cipru, în sânul unei familii ortodoxe. Ca tânăr, Părintele Zaharia a părăsit Ciprul pentru a studia Chimia la Londra. Înainte de finalizarea studiilor, a devenit un apropiat al Părintelui Sofronie și al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezatorul”. Părintele Zaharia a ales sa abandoneze studiile în Chimie, preferând să răspundă chemării lui Dumnezeu prin urmarea căii monahale.
Niciodată nu veți avea pace și liniște sufletească dacă nu veți iubi și ierta ca Hristos.
Din bunătatea lui Dumnezeu există anumite plăceri nevinovate şi în această lume, care ne-au fost lăsate nouă, celor răniţi de boldul morţii, spre a ne uşura această cale a pribegiei, a necazurilor şi întristărilor, dar de plăcerile acestea trebuie să ne folosim cu mare cumpătare şi să nu ne lipim deloc de ele, ci să năzuim către fericirea făgăduită mai degrabă pe calea cea strâmtă a ostenelii, privegherii, rugăciunii, înfrânării, curăţiei şi a toată virtutea, în care este cu neputinţă a spori fără mari necazuri şi ispite.
Sfânta preacuvioasa Maica noastră Paraschiva este una dintre cele mai distinse ,,Doamne cereşti”, din acelea care fac parte din alaiul sfintelor fecioare, apropiate Maicii lui Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria. Ea se aseamănă Împărătesei cereşti, fiind mult-milostivă şi în acelaşi timp mult iubită şi venerată de către credincioşii creştini. Sfânta Cuvioasă Paraschiva păzeşte şi ocroteşte cetatea Iaşilor de peste trei sute şaizeici de ani [anul acesta se împlinesc trei sute şaizeci şi doi de ani de la aducerea moaştelor sale (1641-2013)] şi adună în capitala Moldovei sute de mii, şi chiar milioane de închinători în cursul unui an calendaristic şi bisericesc.