Totul este, începutul a toată lucrarea acesta e – începătorul trebuie să-şi corecteze viaţa lui ca să se apropie de Dumnezeu, fiindcă rugăciunea minţii nu-i lucru uşor şi n-o poate dobândi omul decât numai prin smerita cugetare. Oricât de nevoitor ai fi, oricâte sute şi mii de metanii ai face, oricâte privegheri – sunt bune, toate sunt bune, că astea sunt lucruri hotărâte de Sfinţii Părinţi cu mare înţelepciune –, dar vârful bunătăţilor este a te smeri, a te smeri înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Temelia tuturor bunătăţilor este smerita cugetare. De aceea, trebuie întâi şi întâi şi întâi să faci ascultare superiorilor şi să-ţi tai voia. Înaintea superiorului tău şi înaintea altora să n-ai voia ta, căci vrăjmaşul, ispititorul cu asta ne biruieşte, cu înălţarea minţii.
A nu-ţi tăia voia şi a fi împotrivă e începutul înălţării minţii, al egoismului. După ce un timp scurt sau mai îndelungat ai făcut oleacă ascultare, tăindu-ţi toată voia, poate că superiorul tău vrea să te încerce, poate să-ţi zică un cuvânt nepotrivit. Tu să zici aşa: „Aşa cum zici tu, părinte, aşa e.” Tu vezi că nu-i potrivit, dar spui: „Aşa cum zici tu”. Faci aşa ca să-ţi tai înţelepciunea, că tu vii de afară, din lume, eşti plin de toate gesturile omenirii, de omul cel vechi, plin cu păcate. De aceea, trebuie întâi să te smereşti, să zici aşa, că „nu ştiu nimic.” Şi apoi harul Sfântului Duh se pogoară peste tine, fiind tu sincer, şi dacă nu te duci cu gândul îndoit, pogoară harul Sfântului Duh smerita cugetare. De acum cunoşti armele astea atât de durabile cu care poţi să te lupţi cu ispititorul, ai o temelie bună şi poţi să înaintezi ca să începi cu „Doamne Iisuse Hristoase”, rugăciunea cea atât de folositoare şi atât de binecuvântată. Dar dacă tu eşti plin de toate patimile, şi dacă unul ţi-a zis un cuvânt iar tu i-ai răspuns şi te-ai îndreptat înaintea tuturor, te osârduieşti, ca omul, să câştigi Rugăciunea lui Iisus, dar trebuie întâi, la orice lucru, să pui temelie, nu-i aşa? Dacă ai ca temelie ascultarea, smerita cugetare, poţi să biruieşti în lupta cu celelalte patimi. Dar nu cumva să crezi că eşti desăvârşit de-acuma, că s-a terminat lupta. Adică, având harul ăsta poţi să te lupţi cu duhurile cele viclene.
Că nu ne este lupta împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti. Vezi, rugăciunea minţii e cea mai mare armă, cea mai bună şi cea mai sigură pentru sfânta mântuire, fiindcă prin ea devine omul desăvârşit duhovnicesc — toată răsuflarea lui, toată viaţa lui nu este altceva decât rugăciune. Omul duhovnicesc învistiereşte în inima şi în mintea lui pe Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat, Cel care ne-a scos din păcat şi din moarte. Dar trebuie să fim atenţi, căci Dumnezeu ajută, îţi dă rugăciunea minţii, însă noi să o respectăm, ca să n-o pierdem.
Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp. 207-208