Crăciunul – smerenia Domnului şi mândria omului

„Smerenia este haina lui Dumnezeu. Cuvântul, întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a vorbit nouă în trupul nostru. Şi tot cel ce a îmbrăcat-o pe ea s-a făcut cu adevărat asemenea Celui ce S-a pogorât de la înălţimea Lui şi a ascuns puterea măririi Lui şi a acoperit slava Lui în smerită cugetare, ca să nu fie arsă zidirea de vederea Lui”[1]
E vreme de sărbătoare. De bucurie şi lumină. De comuniune şi linişte că avem inimile deschise înspre a primi dragostea şi lumina lui Dumnezeu, revărsate în lume, în cei dragi şi în sufletele tuturor semenilor noştri.
Dumnezeu-Fiul coboară printre noi. Se face Om deplin şi desăvârşit, pentru ca noi să avem putinţa de a vedea în El ceea ce suntem cu adevărat pentru Dumnezeu şi nu am reuşit singuri să fim. Adică, nu am reuşit să devenim oameni deplini, autentici, demni şi plini de harul îndumnezeitor, care ne face asemeni Lui: buni, iubitori, iertători, sfinţi şi milostivi.
Fără Dumnezeu-Fiul întrupat din iubire desărvârşită pentru orice suflet răpus de păcat, divorţat de lumea comuniunii cu El şi exilat din paradisul harului dumnezeiesc, al vederii slavei necreate a Dumnezeirii, omul este o biată făptură care se chinuie să găsească sensul vieţii, se frământă sisific pentru a-şi trăi demnitatea de persoană creată după chipul lui Dumnezeu. Se pierde în hăţişurile unor surogate ale împlinirii sale ca fiinţă spirituală, fără putinţa de a-şi procura în vreun fel starea de om deplin şi bucuros că vieţuirea sa pe pământ este un dar al Creatorului cu scopul experierii vederii dumnezeieşti a Acestuia. Aşa cum frumos remarca Părintele Dumitru Stăniloae, „Hristos e în gradul suprem omul pentru oameni, întrucât e omul pentru Dumnezeu sau umanitatea deschisă deplin lui Dumnezeu (…). Hristos e omul deplin pentru Dumnezeu şi pentru oameni”[2].
Înomenirea Fiului lui Dumnezeu coincide cu maxima Lui smerenie, care a luat chipul iubirii desăvârşite pentru întreaga umanitate. Sfântul Grigorie Palama ne încredinţează că „smerenia este o cale care duce către cele de sus (…). De aici au luat acum îngerii neclătinarea lor, învăţând de la Domnul, prin faptă, că drumul înălţării şi al asemănării cu El nu este mărirea, ci smerenia. De aici au oamenii uşurinţa de a se îndrepta, pentru că au aflat că smerenia este calea către restaurare”[3].
Împăratul lumii, Dumnezeul nostru, Iisus Hristos a ales să se nască nu într-un palat, nu înconjurat de mai marii lumii, de potentaţii vremii Lui, nu îmbrăcat în haine scumpe, ci „înfăşat” în scutece smerite şi „culcat în iesle” (Luca 2, 12), în mijlocul vitelor.
Hristos S-a născut într-o peşteră sărăcăcioasă de lângă oraşul Betleem, care a fost transformată de către păstorii acelui ţinut într-un staul de animale. Cu alte cuvinte, într-un loc neînsemnat, în ambianţa unui staul locuit de dobitoace, pentru că „nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 7), după cum mărturiseşte Sfântul Evanghelist Luca.
Vestea naşterii lui Iisus nu a fost subiectul vreunei ştiri publice, care să devină „virală”, ci a fost doar bucuria smerită a unor păstori de pe câmp, cărora li s-a arătat un înger al Domnului, spunându-le: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Semnul prin care păstorii urmau să-şi dea seama care este Mântuitorul şi unde Îl pot găsi, nu a fost bogăţia, mulţimea de oameni sau vreo conferinţă de presă transmisă pe tot mapamondul, vreun palat sau vreun blazon regal special, ci „un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Luca 2, 12), înconjurat de Maica Domnului şi logodnicul ei, Dreptul Iosif.
Cred că astfel venirea lui Dumnezeu-Fiul, a Pruncului Iisus printre oameni, ne învaţă că măreţia fiinţei umane nu stă în putere, bani, mândrie, sete neostoită după faimă, tradusă în like-uri sau rating, lux sau prietenii interesate cu magnaţii lumii, ci în gingăşie, echilibru, simplitate, smerenie, discreţie, căldura căminului familial şi în iubirea sinceră a lui Dumnezeu şi a semenilor noştri. Doar aşa ne validăm cu adevărat statutul de creştini, de fiinţe spirituale, care ni L-am asumat pe Hristos ca fiind centrul şi sensul vieţii noastre.
Ori de câte ori ne lăsăm hipnotizaţi de putere, de bani, de cele materiale, idolatrizându-le, devenim slujitori ai zeului consumismului şi ai progresismului, care transformă totul, oameni şi lucruri, în marfă, în obiecte aflate la discreţia ideologică a fiecăruia, în pseudo-valori relative şi schimbătoare, în valoare de schimb, ca în gândirea marxistă. Devenim existenţe mereu revoltate şi pornite spre a distruge tot ceea ce nu corespunde unei mentalităţi afectate de orgoliu şi purtate de dorinţa patologică de a contesta, cu orice preţ, datele naturale, biologice ale fiinţei umane, de a transforma totul în ideologii generatoare de conflicte şi dezbinare. Ne degradăm în uzurpatori ai rădăcinilor şi denigratori ai trecutului.
Naşterea Domnului ne arată că autentica măreţie şi frumuseţe a creştinului stă în intensitatea asumării smereniei, a iubirii necondiţionate, a firescului simplităţii, a nobleţei unei libertăţi conjugate cu responsabilitatea şi a discernământului înţelept, manifestate faţă de cele spirituale şi materiale, faţă de lume, de oameni şi mediul înconjurător.
Din nefericire, vestea naşterii Domnului Hristos nu a fost aclamată şi primită cu entuziasm de către toată lumea. Doar păstorii, magii, Maica Domnului, Dreptul Iosif şi îngerii au interiorizat bucuria venirii Pruncului Iisus în lumea aceasta. Pentru toţi ceilalţi, mai ales pentru regele Irod cel Mare, Pruncul Iisus constituia un mare pericol, care trebuia îndepărtat cu orice preţ. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că la auzirea veştii naşterii lui Hristos toţi „s-au tulburat” (Matei 2, 2), atât Irod cel Mare, cât şi locuitorii Ierusalimului.
Sfântul Ioan Evanghelistul ne mărturiseşte tristul adevăr că Hristos „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11). Adică, făcându-Se om, a venit printre oameni, ca să-i izbăvească de sub tirania păcatului şi a morţii, dar aceştia nu L-au recunoscut ca pe Unul de-al lor. L-au tratat ca pe un străin, ca pe un intrus, care a venit să le strice socotelile lor meschine şi efemere.
Este lesne de înţeles din textele evanghelice că omul încă de la naşterea Pruncului Iisus şi-a propus să-L elimine şi să-L interzică pe Dumnezeu în lumea aceasta. Cineva spunea atât de sugestiv că „o cultură se defineşte prin ceea ce interzice”[4].
Omul mândru are permanenta tendinţă de a interzice, de a suprima ceea ce nu se înscrie în linia lui de gândire şi simţire. ADN-ul dictatorului este format din dorinţa de a stabili şi de a impune interdicţii şi de a elimina atât pe cel care îi dejoacă planurile lui perfide şi diabolice, cât şi pe cel care, numai prin simpla lui prezenţă fizică, poate constitui un redutabil şi potenţial adversar.
O civilizaţie, care se lasă dominată de trufie şi preocupată excesiv de idolatrizarea omului, va deveni, în mod natural, exponentul luptei împotriva lui Dumnezeu şi artizanul evacuării Lui din sfera spaţiului public, precum şi din vieţile oamenilor.
Nu credem că exagerăm dacă afirmăm faptul că civilizaţia, cultura europeană, în versiunea ei post-modernă, este una irodiană, deicidă, înţesată de iluzia reflexelor că Îl poate evacua pe Dumnezeu din inimile creştinilor şi trebuie să purifice această cultură de fermentul creştin, care stă la baza gândirii, artei, literaturii şi a patrimoniului european. Prin urmare, Iisus continuă să îi tulbure chiar şi astăzi pe unii dintre contemporanii noştri din România sau de la Bruxelles.
Aşa cum negarea părinţilor nu înseamnă, în mod automat, că te-ai şi descotorosit de ei, le-ai anulat existenţa, la fel a refuza rădăcinile creştine ale Europei, nu este totuna cu a elimina seva răspândită în ambianţa gândirii şi culturii acesteia. Părinţii şi rădăcinile te urmăresc oriunde ai fi, aşa cum lumina este însoţită întotdeauna de căldură. Aceştia sunt înscrişi în codul genetic spiritual al fiecăruia. Orice tendinţă de negare este identică cu negarea de sine, cu dorinţa de autodesfiinţare.
Credem că se înşeală profund artizanii acestui demers cu privire la faptul că Îl pot extrage pe Dumnezeu din ţesătura culturii şi gândirii europene sau din inima creştinilor, aşa cum regele Irod cel Mare a rămas profund decepţionat că nu L-a putut ucide pe Pruncul Iisus, când magii de la Răsărit au ales să se întoarcă în ţara lor „pe o altă cale” (Matei 2, 12), fără să-i mai dea detalii despre locul de naştere a lui Hristos. Sau când Dumnezeu a înştiinţat familia sfântă a lui Iisus să ia calea exilului, tocmai pentru a-L salva de la moarte, zădărnicind planul regelui.
De aceea, nu este necesar să ne consumăm energia pe lamentaţii sau tânguieli deprimante că cineva ni-L poate fura pe Hristos. Sau că cineva ne va interzice Crăciunul sau sărbătorile creştine. Iisus Hristos este sălăşluit în adâncul inimii noastre. „Acolo e casa lui Hristos, unde nu pătrunde nimic din lucrurile lumii şi cine străbate tot mai mult înlăuntrul inimii se apropie de Dumnezeu tot mai mult”[5], afirmă cu atâta profunzime Părintele Dumitru Stăniloae.
Naşterea smerită a lui Hristos, în ieslea săracă a Betleemului, este antidotul şi vindecarea pentru „o lume guvernată de mândrie şi agresivitate, în care totul se reduce la putere şi la armele puterii, la producţie şi la mijloace de producţie, la violenţă, la refuzul de a ceda de bunăvoie, de a face pace în ceva sau de a şti să taci şi să te cufunzi în adâncimile tainice ale vieţii”[6], cum sugestiv descria Părintele Alexander Schmemann fizionomia lumii în care trăim şi căreia îi suntem părtaşi.
Dacă nu vom renunţa la setea de putere, la lux şi goana după cele materiale, la discreditarea subtilă a actului credinţei, la dorinţa de a-l domina, cu orice preţ, pe celălalt şi la păcatul trufiei, care transformă umanitatea într-o junglă, nu vom putea să ne numim niciodată ucenici ai Pruncului Iisus. Nici nu ne vom putea socoti creştini demni de sărbătoarea Crăciunului.
Hristos ne învaţă că smerenia este calea care ne apropie de Dumnezeu şi transformă viaţa noastră într-un rai. În schimb, mândria ne pregăteşte calea către cele rele şi este începutul instaurării iadului în fragila noastră peregrinare pământească.
De aceea, este esenţial să căutăm şi să cultivăm smerenia în tot ceea ce facem, în toate relaţiile dintre noi. Să fie sarea şi piperul din bucatele relaţiilor dintre oameni, pentru că, aşa cum ne încredinţează Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol, „smerenia face pe om locuinţa lui Dumnezeu; iar din locuinţa aceasta sunt alungaţi demonii odată cu viciile. Şi omul se face astfel biserica lui Dumnezeu, plină de sfinţenie, de curăţie şi de har”[7].
Cu toţii dorim să întâlnim oameni care sunt o sursă de linişte şi echilibru în tot ceea ce fac. Simpla interacţiune cu asemenea oameni, care îşi trăiesc autentic umanul din ei, aşa cum Hristos ni l-a descoperit prin întruparea Sa, ca armonie, unire, unitate perfectă între divin şi uman, poate constitui un imbold necesar în a ne a schimba radical viaţa şi a renunţa la tot ceea ce ştirbeşte demnitatea de persoane create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
„Pe cel smerit, ne spune Sfântul Isaac Sirul, nu-l dispreţuieşte omul niciodată; nu-l jigneşte cu cuvântul, nu-l nesocoteşte. Odată ce-l iubeşte Dumnezeu, e iubit de toţi. Cel smerit îi iubeşte pe cei săraci şi toţi îl iubesc pe el. Toţi îl doresc şi în tot locul unde se apropie, apare ca un înger de lumină şi i se arată cinstire. Şi de vorbeşte înţeleptul şi cel învăţat, se opresc, pentru că îi dau celui smerit loc să vorbească. Ochii tuturor privesc spre gura lui, ca să vadă ce cuvânt va ieşi din ea. Şi tot omul aşteaptă cuvintele lui, ca şi cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui puţine sunt ca şi cuvintele înţelepţilor care cercetează înţelesurile lor. Cuvintele lui sunt dulci auzului înţelepţilor mai mult decât mierea. Toţi îl primesc ca pe Dumnezeu, deşi cuvântul lui e simplu, nearătos şi smerit la vedere”[8].
Aşa îmi doresc să devenim cu toţii, cei care suntem ucenicii lui Hristos, îngeri de lumină, care să înţelegem deplin că a fi cuprinşi de smerenie înseamnă să avem permanent „gândul la Hristos” (I Corinteni 2, 16), mai ales când ne tulbură gândurile lumeşti.
Smerenie[9] înseamnă să trăim viaţa lui Hristos, prin Sfintele Taine, citirea Sfintei Scripturi şi asceză, în constrast cu ceea ce se petrece în jurul nostru, unde totul pare o seducătoare invitaţie la a minimaliza Liturghia, la a ne conforma gândirea cu ideologiile otrăvitoare ale umanismului secular şi la a ne lăsa vrăjiţi de caruselul hedonismului unei societăţi, care are în centrul ei doar piaţa dorinţelor.
Smerenie înseamnă să medităm mereu la cuvintele Evangheliei şi să oftăm că nici măcar jumătate sau o pătrime nu le-am împlinit.
Smerenie înseamnă să iertăm fără măreţe strategii pedagogice aplicate celuilalt.
Smerenie înseamnă să nu ripostăm la orice cuvânt de ocară şi dispreţ.
Smerenie înseamnă să zâmbim la ghişeu, când un chip încruntat şi acru ne întâmpină şi ne primeşte.
Smerenie înseamnă să stăm la coadă şi să nu ne prefacem că suntem umili, când, de fapt, suntem profund afectaţi de lungimea rândului şi de teama că unul îndrăzneşte să treacă în faţa noastră.
Smerenie înseamnă să vorbim din ce în ce mai stins, când cineva urlă din ce în ce mai tare.
Smerenie înseamnă să nu intervenim brutal şi indiscret într-o discuţie, dar, în acelaşi timp, nu înseamnă să aprobăm mecanic şi slugarnic spusele interlocutorului.
Smerenie înseamnă să ştim că vrem să fim mai buni, mai atenţi, mai jertfitori, dar să fim mereu cu ochii pe distanţa de parcurs până la virtute.
Smerenie înseamnă să dorim cerul în noi, dar să nu uităm niciodată că ne hrănim şi cu roadele pământului.
Smerenie înseamnă să iubim slujbele Bisericii, dar să nu credem nicio clipă că acest fapt ne dă dreptul de a-i judeca pe cei care sunt în aşteptarea credinţei.
Smerenie înseamnă să recunoaştem smerenia în ceilalţi, dar să nu ne transformăm în cei care o pretindem permanent, erijându-ne în protectorii abuzivi ai acesteia.
Smerenie înseamnă să dăm tot ceea ce avem în suflet, gândindu-ne că poate a mai rămas ceva nedăruit.
Smerenie înseamnă să discutăm senin cu cel care ne-a acroşat în trafic, dar, totuşi, să-i cerem asigurarea.
Smerenie înseamnă să fim extrem de sociabili, dar niciodată să nu ne epuizăm fiinţa sau adâncurile ei în faţa celorlalţi.
Smerenie înseamnă să-i convingem pe cei din jurul nostru că funcţia nu este fiinţa noastră.
Smerenie înseamnă să răbdăm atunci când toţi ne spun că nu mai e nimic de răbdat.
Smerenie înseamnă nu doar să ne recunoaştem (în) greşelile noastre, ci mai ales (în) incapacitatea noastră de a nu dori să le depăşim.
Smerenie înseamnă o clipă de credinţă adâncă în lungul şir de îndoieli ale zilei.
Smerenie înseamnă să iubim, aşa cum a făcut-o Domnul, mai ales atunci când nu avem niciun motiv să facem acest lucru.
Smerenie înseamnă să nu cerem nimic şi să ne bucurăm când primim totul în dar de la Dumnezeu.
Smerenie înseamnă să avem conştiinţa sinceră că niciodată nu suntem smeriţi şi că e nevoie să o cerem de la Cel care astăzi ni Se arată ca Smerenie întrupată pentru noi şi a noastră mântuire.
Fie-vă sărbătorile Crăciunului, ale Anului Nou şi ale Bobotezei, pline de lumină, adevărate trepte către cer, autentice răgazuri în a spori şi mai mult iubirea, înţelegerea, liniştea, bucuria faţă de cei dragi, precum şi compasiunea, grija faţă de cei aflaţi în boală, singurătate sau tristeţe.
Sărbători frumoase şi tihnite. La mulţi ani, plini de Domnul.
Al vostru frate întru Hristos şi părinte de tot binele voitor şi fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor