Astăzi este cea de-a doua duminică din Postul Mare, închinata Sfântului Grigorie Palama, şi, aşa cum am spus, este socotită oarecum şi a doua duminică a Ortodoxiei. Sfântul Grigorie are o mare legătură cu rugăciunea minţii şi cu întreg conţinutul acestei rugăciuni şi a fost un luptător în prima linie în toate disputele iscate. De aceea socotesc că este folositor să ne aplecăm asupra învăţăturii lui, care are directă legătura cu tema noastră.
Este cunoscută disputa din secolul al XIV-lea, disputa isihastă. A luat naştere în Sfântul Munte, apoi a ajuns şi în oraşe, până la Constantinopol, şi a durat destul de multă vreme. Dar, în cele din urmă, precum a triumfat odinioară adevărul despre icoane, după ani de zile în care fuseseră înlăturate din biserici, tot aşa a triumfat şi adevărul pe care l-au reprezentat Sfântul Grigorie Palama şi monahii Sfântului Munte. Căci Sfântul Grigorie a apărat adevărul şi pe monahii care au trăit în Sfântul Munte acest adevăr.
Sfântul Grigorie Palama a trăit în secolul al XIV-lea. Provenea din Constantinopol. Şi, cum era firesc în acea epocă pentru sufletele ce aveau acest imbold, a fost atras şi el spre Sfântul Munte, unde s-a şi retras. Eu nu voi insista asupra aspectelor istorice, pe care le poate găsi cineva singur. Vom încerca să vedem acele elemente care stau la baza învăţăturii sale şi asupra cărora trebuie să luăm aminte.
A venit, aşadar, în Sfântul Munte, şi asta nu ca să petreacă fără griji. Omul contemporan ar vrea să petreacă bine şi în cele mai duhovniceşti situaţii, dacă mi-e permis să mă exprim aşa. Dar oricât s-ar strădui cineva, nu poate înainta astfel. E nevoie să te predai Harului lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Apostolii, aşa cum a făcut Pavel înainte să-şi înceapă călătoriile misionare.
Dacă cineva se predă Harului lui Dumnezeu, se predă oricărui lucru pe care îl spune Dumnezeu. Nu se gândeşte mai întâi: o să fac aşa, o să fac altfel. Ci se predă necondiţionat.
Nu s-a dus, aşadar, în Sfântul Munte să găsească locul potrivit ca să petreacă bine, chiar şi duhovniceşte, cum ar crede cineva. Avea multă durere în el Sfântul Grigorie Palama. Fiindcă atunci erau mult mai autentici oamenii, mai sinceri, aveau un impuls spiritual mai mare, voiau să se schimbe, să se îndrepte. A rămas deci într-o chilie mai sus de Marea Lavră, la poalele Athonului, şi acolo, timp de trei ani, rugăciunea neîncetată a fost: „Maica Domnului, luminează-mi întunericul!”. Sfântul Grigorie Palama, ca şi alţi sfinţi dinaintea lui, aveau o deosebită evlavie faţă de Maica Domnului. Şi mai târziu, după cum ştim, au avut această evlavie şi Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Nectarie. Sufletele sfinte care Îl caută pe Hristos, care Îl iubesc trec pe acolo pe unde îl găsesc mai repede, mai sigur şi unde reuşesc mai degrabă.
Cum am zis şi altădată, toate binecuvântările lui Dumnezeu trec prin Maica Sa şi se revarsă nu numai asupra oamenilor, ci şi asupra îngerilor. Acest lucru este accentuat şi de Sfântul Grigorie şi de întreaga sa învăţătură. Vă amintiţi, ne-am referit şi la troparul Sfântului Andrei Criteanul: Bucură-te, ceea ce eşti Dumnezeu după Dumnezeu, a doua după Sfânta Treime….
Iar în continuare spune exact acest lucru, că se revărsă şi asupra oamenilor şi asupra îngerilor plinătatea darurilor lui Dumnezeu.
Vă rog pe cei care aveţi unele reţineri să le lăsaţi deoparte în acest moment. Nu este deloc greu să accepte cineva acestea atunci când Însuşi Dumnezeu, care S-a hotărât să Se facă Om, a cinstit-o pe Maica Domnului. Şi nu a cinstit-o doar că S-a apropiat de ea, să-i vorbească, ci prin faptul că a luat trup din Ea şi a fost purtat în pântece, asemenea unui om. Cine eşti tu, oricine ai fi, care vrei să spui nu ştiu ce, atâta timp cât Dumnezeu Însuşi Se smereşte? Cine eşti?
Dumnezeu a pregătit-o pe Maica Domnului, desigur, aşa cum cântăm în tropare: Preacuratul sălaş al Mântuitorului…. Dar şi Maica Domnului a primit să fie părtaşă și să conlucreze, fiindcă nu a fost un instrument neînsufleţit, ci o făptură raţională care s-a predat voii lui Dumnezeu, cu toată voia Ei şi cu toată dispoziţia Ei. Şi de aceea este justificat ceea ce spun Părinţii, că prin Ea se revarsă toate binecuvântările care vin de la Dumnezeu asupra tuturor făpturilor raţionale, şi îngeri, şi oameni.
Şi, ca să înţelegem mai bine, aş spune că, după întrupare, şi îngerii sunt mai aproape de Dumnezeu. Hristos S-a făcut Om şi astfel, cum am spus şi altă dată, omul a fost cinstit mai presus decât îngerii, fiindcă Hristos nu S-a făcut înger, de vreme ce nu puteau fi mântuiţi îngerii căzuţi, iar ceilalţi îngeri erau întăriţi în bine. Omul era cel căzut şi Hristos a trebuit să se facă Om. Şi, prin intermediul lui Hristos-Omul, care a luat fire omenească din Maica Sa, şi îngerii se împărtăşesc mai mult de lumina lui Dumnezeu.
Acestea nu sunt, prin urmare, nişte exagerări, aşa cum ar putea crede cineva, şi, din nefericire, unii au aceste rezerve. Marii Sfinţi ai Bisericii au avut o astfel de evlavie la Maica Domnului şi aşa au cinstit-o. Şi îl vedem pe Sfântul Grigorie Palama venind în Sfântul Munte şi nevoindu-se într-o chilie şi strigând: „Maica Domnului, luminează-mi întunericul, Maica Domnului, luminează-mi întunericul!” Trei ani la rând s-a rugat aşa. Nu că n-ar fi făcut şi alte rugăciuni, dar rugăciunea de căpătâi asta era. Noi, de vreme ce nu suntem iniţiaţi în adevărata viaţă duhovnicească, ni se par ciudate aceste lucruri; celor care li se par, desigur.
Dar, ca un om ce are cunoştinţa descoperirii, ce are o cunoaştere a învăţăturii lui Hristos, trebuie să vezi clar cine eşti şi ce trebuie să devii. Omul trebuie să devină un hristos. Te-ai botezat, ai devenit creştin; de acolo înainte eşti un hristos, iar viaţa ta este viaţa lui Hristos. Prin urmare, [creştinul] nu este pur şi simplu cum sunt toţi oamenii, nu trebuie să fie ceva obişnuit, ci să fie pe de-a-ntregul ceea ce este Hristos: plin de harul Duhului Sfânt, plin de lumină dumnezeiască. Şi să ai sentimentul acestei alte vieţi, al vieţii în Duhul Sfânt.
Plecarea în Sfântul Munte nu a fost un lux sau un capriciu al Sfântului Grigorie. Rugăciunea lui, care are legătură cu versetele Apostolului Pavel pe care le-am amintit, se reducea la următoarele: Maica Domnului, luminează-mi întunericul sau Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, fiindcă toate, în definitiv, sunt concentrate aici. Dacă mărturiseşti, zice Apostolul Pavel, cu gura şi crezi în inima ta, te mântuieşti.
Acestea nu sunt doar nişte simple cuvinte. Nu este un lucru prea plăcut să stai să repeţi nişte cuvinte şi să nu ştii ce cauţi, să nu ştii încotro te îndrepţi, să nu ştii ce vrei. Dacă faci această rugăciune ca un robot, poţi să ajungi să-ţi pierzi şi minţile. Sau încetezi să o mai zici, de vreme ce nu ştii cum să înaintezi, sau continui şi poţi să te chinui. Fiindcă există oameni care au fost vătămaţi de faptul că n-au ştiut cum să facă această rugăciune şi o repetau ca un magnetofon.
Orbului din Ierihon, care avea conştiinţa orbirii sale, n-a trebuit să-i spună nimeni nimic. El a auzit, aşa cum citim în Evanghelie, că trece prin Ierihon Acela care dă lumină şi, deşi îl opreau, în tot chipul şi cu toată forţa lui striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă pe mine!
Iar când Domnul S-a oprit şi l-a întrebat „Ce vrei?”, a răspuns: „Vreau să văd din nou”.
Astfel, cel care îşi conştientizează întunericul, lipsa de simţire, starea lui de păcătoşenie, sufocarea sa, cătuşele pe care le are în el, strigă, în timp ce noi, aşa cum trăim, cu această tactică falsă, nu putem să ieşim la liman. Odinioară oamenii erau păcătoşi, însă aveau şi o autenticitate, şi cei care aveau voinţă şi auzeau învăţătura lui Hristos şi credeau ziceau: „Ce se întâmplă? Eu trebuie să am lumină, şi nu o am; sunt în întuneric”.
Şi, de aceea, nu ezitau să meargă acolo unde credeau că e bine să meargă şi să facă ceea ce credeau că e bine să facă.
Sfântul Grigorie se duce în Sfântul Munte şi începe să zică neîncetat această rugăciune: „Maica Domnului, luminează-mi întunericul”. Ca să înţelegem mai bine, să spunem că astăzi sunt câţiva care încearcă să facă aşa ceva, dar, de vreme ce nu încep cu gândurile şi cu sentimentul cu care a început Sfântul Grigorie şi alţi Sfinţi ai Bisericii, obosesc făcând această lucrare, pe care ajung să o considere chiar chinuitoare; şi renunţă la ea. Sunt foarte puţini cei care progresează.
„Maica Domnului, luminează-mi întunericul.” Desigur, Sfântul Grigorie Palama era încă la început atunci când s-a dus în Sfântul Munte, şi, pe lângă faptul că era la început, a avut curajul să se angajeze de unul singur la o astfel de luptă neobosită. S-a gândit, a înţeles, a crezut în direcţia în care trebuia să meargă şi să ducă această luptă: „Maica Domnului, luminează-mi întunericul”. Credea că, alergând la ajutorul Maicii Domnului, care şi-a predat sinele lui Dumnezeu, ca să se nască din ea Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu şi Om, şi care vrea să ajute pe fiecare om să se mântuiască, după cum vrea şi Dumnezeu, că va găsi o ureche care se apleacă cu bunăvoinţă, care îl va asculta, care va lua aminte la el, care îl va răsplăti.
Sfântul Grigorie a primit har din plin. S-a făcut părtaş al dumnezeieştii lumini, al dumnezeieştii vieţi, şi a dus lupta dobândirii luminii necreate, a energiilor necreate ale lui Dumnezeu, a deosebirii, în persoana lui Dumnezeu, între fiinţă şi energii. O adevărată luptă! A fost în pericol să-şi piardă viaţa însăşi, dincolo de nenumărate alte dificultăţi.
După cum se referă el însuşi, în acord şi cu cele pe care le cântăm la Sfânta Liturghie – Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc -, cu adevărat vedem în Sfânta Liturghie lumina cea adevărată, primim Duhul cel ceresc. Zice şi Sfântul Simeon Noul Teolog: „Nu spunem crezând în învierea lui Hristos, ci văzând învierea lui Hristos”.
Noi însă nu am fost acolo. Am văzut vreo înviere? Şi toţi, atunci când spunem asta, dacă ne întreabă cineva sau ne întrebăm noi înşine, mai degrabă spunem „crezând în învierea lui Hristos”, credem că a înviat Hristos. Totuşi, nu spune „crezând în învierea”, ci „văzând învierea”. Câţi creştini văd înlăuntrul lor învierea lui Hristos şi învierea sufletelor lor? Sufletele câtor creştini reverberează în realitate atunci când spunem la Liturghie Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc? Una este să fie spusă pur şi simplu ca o cântare şi alta să aibă un impact în noi.
Este alarmant cum putem sta fără să ne pese, şi, deşi credem că acesta este un adevăr, totuşi nu îl trăim. Şi nu numai asta, dar nici nu ne neliniştim atunci când auzim această cântare la sfârşitul Sfintei Liturghii, încât să ne întrebăm: „Oare eu am văzut lumina cea adevărată?” Ar trebui fiecare nu numai să se întrebe, ci să facă tot ce-i stă în putinţă să vadă această lumină, ca ea să vină în sufletul şi în toată existenţa sa şi omul să înceapă să trăiască în Hristos, aşa încât să nu fie doar un simplu om, fie el şi bun, ci să aibă în el dumnezeiasca viaţă.
Sfântul Grigorie Palama zicea în argumentele învăţăturii sale: „Noi nu învăţăm, nu spunem pur şi simplu nişte lucruri. Nu! Teologia noastră este una a experienţei. Experiem, adică, ceea ce spunem, trăim aceste lucruri”.
Şi accentuează în operele sale că monahii din Sfântul Munte, prin rostirea rugăciunii Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi văd lumina lui Dumnezeu, trăiesc înlăuntrul lor această realitate pe care o aduce lumina lui Dumnezeu şi harul Său. Nu doar aşa, că noi credem unele lucruri şi nădăjduim să se şi întâmple cândva.
Sfântul Grigorie apără aceste adevăruri şi de aceea duce o luptă de a-i apăra pe părinţii aghioriti şi, în general, adevărul Ortodoxiei. Adevăr pe care el l-a înţeles. Adevăr care pleacă de la Domnul şi, prin intermediul apostolilor şi al părinţilor Bisericii, ajunge până în epoca sa. Situaţia îl obligă să distingă mai bine aceste realităţi, aşa cum odinioară Părinţii au conceput şi au formulat dogmele.
Părinţii nu au formulat însă de la sine aceste dogme, ca de pildă pe cea de la Sinodul I ecumenic, care mărturiseşte că Fiul este Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină. De la început a crezut Biserica aceasta, ei doar au fost nevoiţi să formuleze acest adevăr. Iar Părinţii de mai târziu au formulat dogme care deja existau în credinţa Bisericii.
Tot aşa şi în epoca Sfântului Grigorie Palama. Aşa s-au petrecut lucrurile, încât a fost nevoie să fie formulate adevărurile de care se îndoiau adversarii lui. Din această perspectivă am putea spune că ne-a făcut un bine acest Varlaam care a venit din Calabria şi a învăţat ceva total opus celor mărturisite de Sfântul Grigorie. L-a provocat pe Sfântul Grigorie şi, în general, Ortodoxia, pe Părinţii Sfântului Munte şi din alte părţi, încât s-a lămurit care este adevărul de care se îndoia Varlaam şi a fost formulat în cea mai bună variantă cu.putinţă. Şi astfel fiecare poate, fără să existe pericolul rătăcirii, să fie iniţiat în această viaţă duhovnicească.
Maica Domnului, luminează-mi întunericul, zicea Sfântul Grigorie. Şi, într-adevăr, Maica Domnului îl lumină şi, când vorbea despre lumina necreată, avea experienţa acestei lumini. În general, Sfântul Grigorie accentuează acest lucru, că teologia noastră este una a experienţei.
Pe unii sfinţi Dumnezeu i-a luminat să se nevoiască pe stâlpi, unde s-au urcat inspiraţi de Duhul Sfânt, şi nu potrivit voii lor; şi de aceea nici nu a fost o situaţie ciudată. Duhul Sfânt i-a urcat acolo sus, în timp ce pe alţii i-a luminat să facă altceva; pe Sfântul Simeon Noul Teolog l-a luminat să explice toate acele trăiri minunate pe care le lucra înlăuntrul lui Harul Duhului Sfânt.
Întreaga învăţătură a Sfântului Grigorie Palama este centrată în jurul luminii necreate, în jurul rugăciunii inimii şi al rezultatului pe care îl aduce rostirea rugăciunii Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, este centrată pe distincţia dintre fiinţă şi energii în persoana lui Dumnezeu, pe faptul că omul nu se poate împărtăşi de fiinţa lui Dumnezeu, dar se poate împărtăşi de energiile Sale necreate.
Cel care nu are dispoziţie şi dragoste pentru aceste lucruri – şi nu mă refer la o abilitate de a sta şi învăţa teologie, ci la o chestiune de viaţă – poate să zică: „Ce energii necreate, ce distincţie între fiinţă şi energii, ce vrea să spună lumina necreată?”
Totuşi, Sfântul Grigorie Palama le-a trăit şi le-a predat mai departe ca atare. Şi nu numai el, ci şi alţi sfinţi ai epocii lui şi părinţi din Sfântul Munte. Şi de aceea a dus această luptă titanica şi nu s-a dat înapoi de la nicio strădanie sau jertfă.
Aşa cum Sfântul Atanasie a rămas singur în luptă o perioadă, de vreme ce problemele duhovniceşti nu sunt o chestiune care priveşte o majoritate sau părerea celor mulţi, ci una care stabileşte care este adevărul, tot aşa şi Sfantul Grigorie era hotărât să continue lupta chiar dacă ar fi rămas de unul singur şi l-ar fi părăsit toţi. Iar asta s-a arătat îndată, fiindcă de la Varlaam de Calabria şi mai târziu de la Achindin şi Gregoras mulţi au fost influenţaţi aici în Grecia şi în Răsărit, în general, în Constantinopol au fost, de asemenea, mulţi adepţi ai lui Varlaam, ereticul din Calabria.
Vedeţi, şi în spaţiul Ortodoxiei se poate afla cineva geografic sau tipiconal, însă să nu fie cu adevărat ortodox. Eşti ortodox atunci când ai dreapta credinţă şi viaţa cea adevărată; nu numai învăţătura cea adevărată, ci şi viaţa cea adevărată.
În Constantinopol s-au întrunit patru sinoade care l-au abilitat pe Sfântul Grigorie Palama. Sinodalii au acceptat învăţătura Sfântului Grigorie ca pe o învăţătură ortodoxă în directă legătură cu viaţa duhovnicească. De aceea, nici Biserica nu a ales întâmplător să fie pusă sărbătoarea Sfântului Grigorie Palama în cea de-a doua duminică din Postul Mare. Fiindcă prima duminică din Postul Mare este închinată Ortodoxiei, iar cea de-a doua Sfântului Grigorie Palama, cel care a fost corifeu în lupta pentru această nouă izbândă a Ortodoxiei.
Ca să-şi sprijine învăţătura, Sfântul Grigorie Palama a recurs la Sfânta Scriptură, la Apostoli şi la toţi Sfinţii. A cercetat toate sursele legate de tema luminii necreate, şi în special scena minunii de pe Tabor, acolo unde Domnul, cu care se obişnuiseră Apostolii în toată vremea, S-a schimbat la față înaintea lor. Dar, aşa cum am zis şi în alte dăţi, mai corect este să spunem că Domnul a lăsat să se vadă ceea ce era cu adevărat.
…şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
Şi nu era nici lumina soarelui, nici alte reflexii care cădeau asupra Lui. Era lumina necreată, adică energia necreată a lui Dumnezeu. Nu era doar o lumină fizică, aşa cum este lumina soarelui. Şi soarele este creat de Dumnezeu, iar lumina lui este una creată. Toţi sorii din univers sunt creaţi de Dumnezeu, şi orice lumină este o lumină creată, aşa cum este întreaga făptură, împreună cu omul.
Energia necreată nu este ceva pe care Dumnezeu o creează, ci este energia care iese din existenţa Lui şi se transmite omului. Aici este mărul discordiei în învăţătura lui Varlaam şi în cea a Sfântului Grigorie Palama. Asta nu a putut pricepe Varlaam şi, în general, occidentalii, dar şi mulţi dintre ortodocşi. Şi este foarte probabil să rămână cineva la o învăţătură sterilă, la ceva de suprafaţă.
Era de neconceput pentru Varlaam să accepte că există energii necreate şi că omul se face părtaş energiilor necreate ale lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama nu socotea doar că este corect ceea ce învăţa el, ci credea că ceea ce învăţa este credinţa cea adevărată, nu numai pentru faptul că le învaţă Scriptura şi Sfinţii Părinţi, ci şi pentru realitatea pe care el însuşi o trăise, realitatea împărtăşirii omului de energiile necreate ale lui Dumnezeu.
Această lumină pe care au văzut-o Părinţii în Sfântul Munte, zice Sfântul, rostind rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, într-o anumită poziţie, le împărtăşea aceeaşi lumină necreată pe care o văzuseră Apostolii pe muntele Tabor. Şi, vă amintiţi, ziceam şi altădată că părinţii accentuează că Hristos a dat ochilor Apostolilor puterea de a vedea această lumină.
”În lumina Ta vom vedea lumină.”
Dacă nu ai lumină, nici nu poţi vedea lumina. Hristos a făcut într-un oarecare fel, din ochii materialnici, ochi nematerialnici, ca să poată vedea lumina necreată. Aceasta este chestiunea fundamentală.
Dumnezeu este Cel care îl face pe om să trăiască această realitate. Nu este numai faptul că Dumnezeu dăruieşte această energie necreată, lumină necreată, această necreată şi dumnezeiască viaţă, ci îl şi face pe om capabil să primească şi să trăiască o astfel de viaţă, să dobândească sentimentul unei atare realităţi, cea a vieţii theantropice. Omul nu mai trăieşte ca un simplu om, nu mai are doar viaţa omenească în el, fie ea şi una bună, ci are o viaţă theantropică, adică, pe lângă cea omenească, o are şi pe cea dumnezeiască.
Este clasic modelul fierului înroşit în foc, folosit de Părinţi. Poate vă amintiţi cei mai în vârstă – căci cei tineri poate nu au mai văzut – atelierele de fierărie. Fierarii – care, sărmanii, erau mereu înnegriţi din pricina cărbunilor – aprindeau cărbunii din vatră cu foalele. Iar cărbunii negri se făceau roşu aprins ca focul, şi acolo prelucrau fierul. Maistrul şef avea un cleşte mare cu care apuca o bucată de fier, potrivit cu dimensiunea a ceea ce urma să facă, şi o punea în foc şi, pe măsură ce sufla, fierul nu numai că se încălzea, dar se şi înroşea.
Am spus şi altă dată că, dacă cineva taie acest fier cu un circular, va vedea că nu este înroşit numai în afară, ci şi înăuntru. Luaţi aminte! Fierul nu este doar încins. Cineva poate pune acest fier la încălzit în altă parte. Aici se întâmplă altceva: pe măsură ce fierul intră în foc, energia focului intră în fier. Fierul nu este cărbune, să spunem că se transformă în foc. El rămâne fier, dar poartă în el energia focului, şi aceasta îl face flexibil. Apoi e bătut pe nicovală, de maistrul şef şi de calfa sa, şi îl prelucrează cum vor, îi dau forma pe care o vor, îl fac o secure mai mare sau mai mică sau o altă unealtă.
Aşa se întâmplă şi cu energia necreată a lui Dumnezeu. Putem să înţelegem din exemplul cu fierul cum se apropie Dumnezeu de om şi îl îndumnezeieşte. În fiinţa Sa Dumnezeu rămâne inaccesibil, fiindcă omul nu poate ajunge dumnezeu după fiinţă. Omul se îndumnezeieşte însă. Se mântuieşte omul care se înroşeşte în foc, am zice, cel prin care trece dumnezeiasca energie. Această realitate nu este destinată doar unor oameni. Fiecare trebuie să se îndrepte înspre această cale. Şi după cum focul transmite energia lui fierului şi îl transformă în foc, deşi rămâne fier, tot aşa şi energia necreată a lui Dumnezeu îl îndumnezeieşte pe om. Dacă scoţi fierul din foc, încet-încet îşi pierde roşeaţa, căldura, şi ajunge să fie la loc fier, ba chiar să ruginească un pic, poate.
Aşa trebuie să înţelegem lucrurile, să ascultăm învăţătura lui Dumnezeu şi să citim Sfânta Scriptură şi să învăţăm să ne corectăm şinele. Această învăţătură a Sfântului Grigorie Palama, prin care se mărturiseşte că energiile necreate se transmit omului şi omul trăieşte acea realitate că „a văzut lumina cea adevărată“, este, în fapt, învăţătura întregii Biserici. Lumina cea adevărată nu se manifestă vizibil. O vezi dacă vine înăuntrul tău şi de aceea poate zice cineva învierea lui Hristos văzând, pentru că trăieşte în el viaţa cea dumnezeiască, theantropică, iar omul devine şi om şi dumnezeu.
Nu este bine ca cineva să rămână doar la rostirea acestei rugăciuni şi să le ignore pe toate celelalte. Dacă nu te conformezi voii lui Dumnezeu, poruncilor Lui, dacă nu înveţi aceste porunci, nu poate să se sălăşluiască în tine energia necreată a lui Dumnezeu.
Este un lucru nefiresc ceea ce se petrece cu unii oameni a căror viaţă nu se îndreaptă nicidecum, deşi se împărtăşesc, deşi se roagă, dar continua să se supere, să se mândrească, să judece, să bârfească, să urmărească intrigi omeneşti. Nu stau aşa lucrurile.
Am pomenit şi altă dată o situaţie despre care s-a scris într-o revistă a tinerilor din Atena. Nişte tineri au stat undeva – nu-mi aduc aminte dacă era tavernă sau casa unuia dintre ei – şi, în timp ce fumau şi beau, vorbeau despre energiile necreate. Nu numai că nu avea nicio legătură cu adevărul, dar era şi o impietate, o blasfemie. Viaţa trebuie să păşească împreună cu credinţa cea adevărată. Dacă viaţa de zi cu zi nu merge alături de lupta ta continuă, nu ai făcut nimic.
Este impresionant că unii Părinţi vorbesc mai mult despre această temă – nu că nu ar fi fost toţi Sfinţii Părinţi iniţiaţi în viaţa duhovnicească deopotrivă – şi toţi, deopotrivă, accentuează păzirea poruncilor. Nu poţi ignora această realitate. Şi de aceea citeşti cuvântul lui Dumnezeu, eşti informat şi înveţi care sunt poruncile lui Hristos, care este voia Lui şi îţi conformezi viaţa acestora, duci lupta ta şi vine în sufletul tău energia necreată, lumina necreată, necreata viaţă dumnezeiască şi te faci părtaş vieţii celei veşnice, aşa cum se cântă în Heruvicul Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite: Cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem, ca să fim părtaşi vieţii celei veşnice sau, după expresia Sfântului Petru, ca să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi.
Ne facem părtaşi dumnezeieştii firi în sensul că ne facem părtaşi energiilor necreate, nu fiinţei lui Dumnezeu, în Sine.
Cred că am cinstit întrucâtva sărbătoarea Sfântului Grigorie Palama prin cele pe care le-am spus astăzi, iar ele ne vor ajuta să înţelegem mai bine cele pe care le-am zis în adunările trecute, în special, pe această temă a.rugăciunii.
Arhim. Simeon Kraiopoulos